www.ionanton/index.htm |
|---|
1. Biografia detaliată
3. Poeta Elena Baciu Călugăru, despre Ion Anton4. Ion Anton - Autodescriere (eseu)5. Biografia pe scurt (Curriculum Vitae)6. Testimoniale - Elena Călugăru-Baciu7. Ion Anton - A Biographical Sketch |
|---|
 |
 |
 |
|---|
Oglinda apei Prutului |
Fantana cu apa vieții pământeană |
Calea de acces. Hermeziu |
|---|
Aș începe cu zugrăvia mediului în care am văzut lumina zilei-lumea satului. Nu mă uit nostalgic la vremurile copilăriei pentru că au trecut, și pentru că este o lume care azi nu mai există pentru copiii care se nasc în Hermeziu. A dispărut o lume mirifică, un leagăn al copilăriei și la propriu și la figurat. Și aceasta datorită lumii fără frontiere, globalizării, migrației dintr-un loc în altul, într-un cuvânt datorită dezrădăcinării. |
|---|
 |
 |
 |
|---|---|---|
Mama Zamfira 1944 |
Tata Dumitru Anton înainte de război |
Mama, fratele Milu, eu de 2 ani - și o mătușă din partea mamei |
Satul în care am venit pe lume era o oază de bunăcuviință, moralitate, tradiție, credință și nu în ultimul rând cultură. Aceste atribute erau o consecință a viețuirii satului pentru 150 de ani cu o familie de boieri răzeși, iubitori de obște și purtători de o imensă cultură. Dar și fără acești boieri lumea satului avea o viață bine organizată, bine structurată și cu principii și conduită din cele mai morale. M-am născut în agitatul an pe plan internațional, în plin războiul al doilea mondial.Mama Zamfira era o ființă pe umerii căreia apăsau toate grijile familiale, tata Dumitru Anton fiind în plină campanie beligerantă spre Moscova. Din această campanie nu s-a mai întors, în octombrie 1942 la Cotul Donului găsindu-și sfârșitul în tragicile condiții de pe front (frig, molime, înfrângerea armată). |
|---|
Deci când aveam doar 8 luni atunci în octombrie 1942, când tata a murit, mama la doar 25 de ani s-a trezit învestită cu toate responsabilitățile unei familii, cu doi copii (eu de 8 luni și fratele Mihai de doar 3 ani).
Casa părintească era amplasată gard în gard cu casa bunicilor după tată, Constantin și Anica Anton. De la ei mama primea un real spijin material, dar mai cu osebire moral.
Datorită faptului după 1944 mulți luptători reveanu acasă și mama a sperat până în 1949 că și tata va reveni, cu toate că primise înștiințarea de moartea sa din 1942. Deci bunicii Constantin și Anica ne-au oferit un mediu de viață al copilăriei modest, dar frumos. În acele vremuri stratificarea socială era la modă. Bunicii după mama erau din pătura bogată a satului și nu au optat pentru căsătoria mamei cu Dumitru Anton. Aveam deja 6 sau 7 ani și bunicii – părinți ai mamei, încă nu vorbeau cu mama cu toate că pe noi nepoții (eu și Mihai) ne iubeau și ne răsfățau. Cu toate acestea, genealogic și bunica după tata venea dintr-o ramură bine situată. Bunicii după mamă aveau mașină de treier, moară, mașină cu aburi, ferărie, fabrică de ulei. În acele vremuri familiile aveau mulți copii. Bunicii după mamă au avut 17 copii, dar aveau cu ce-i crește. Heleșteie de pește, cirezi de vite, livezi, vii, păduri, pășuni, etc. Bunicii după tată au avut doar 6 copii. Toți erau împroprietăriți, dar prejudecățile stratificării primau. Interesant este faptul că bunica Anita, după tată, nu știu ce intrucție avea, dar cele mai fanteziste povești mi-ai colorat copilăria. Eram fericit când stăteam nopțile cu dânsa, sau la dânsa că nu mă mai săturam să ascult poveștile ei. Tot curios este că atunci când am mers la școală multe le-am găsit în cărțile de literatură. Era vremea dezvoltării demografice de după război, așa că numărul verilor este mult prea mare ca să-l invoc. Totuși cu două verișoare am avut dispută în cei 7 ani de școală elementară. Una venind de la fratele mai mare al mamei, bogatul satului, Alexandrina Alupei și una din partea surorii tatălui vitreg al Lupei Maria.
Eu orfan fiind, eram și sărac și la întâlnirile familiale eram ironizat că nu am rezultate școlare, că nu învăț cum trebuie, că mai sunt și obraznic. Mă dureau aceste aprecieri, dar mă ambiționau foarte. N-am reușit în primele patru clase deoarece verișoara Alupei Maria era fina învățătoarei Plop Elena. Realitatea este că verișoara era totuși valoroasă devenind un doctor stomatolog de renume. Mai dureros era pentru mine disputa cu Alexandrina Alupei. Am simțit până în clasa a V a, că este protejată, unchiul Dumitru Alupei fiind chiaburul satului.
Când a venit ciclu doi clasele V – VII s-a schimbat situația. Acum aveam cinci, șapte învățători și m-am impus. M-am remarcat la matematică, în special la algebră și la limba română, la gramatică. Și astăzi visez conjugarea verbelor la cele 7 moduri, patru predicative și trei nepredicative, pronumele, și declinările lor. Acestea m-au învățat șă vorbesc, logoree, care mi-a făcut mult bine la catedră, în fața salariaților și la conferințele care n-au fost puține (chiar la nivel judeșean).
Școala ca și biserica, ca și primăria erau ctitorii ale boierilor Negruzzi.
Patru versuri sunt grăitoare cum vedeau ei emanciparea țăranului:
Talpa țării, biata gloată
Ridicând-o din nevoi
Ridica-vom țara toată
Ridica-ne-vom pe noi.
Școala a fost construită la 1870 ca o necesitate de a pune în practică idea versurilor de mai sus. Școala pentru vremurile acelea era cu trei mari săli de clasă, o cancelarie, un laborator de anatomie și spațiile de cazare pentru conducerea școlii. De remarcat că prin renumele care-l aveau boierii ctitori de școală în 1875 a fost vizitată chiar de Eminescu fiind atunci revizor școlar, tor prin grija boierilor Negruțesti, Iacob Negruzii în mod special, unul din părinții Junimii s-a ocupat atent de viața lui Eminescu. L-a viziat la Viena în 1871, s-a ocupat de sănătatea lui și l-a trimis la Berlin pentru a-și desăvârși studiile. Școala poartă o placă comemorativă a evenimentului de vizită a lui Eminescu.
Leagănul copilăriei, tradiții și obiceiuri de sărbători
Copilăria, în leagănul naturii a fost de vis. În natură refulam toate privațiunile de orfan. Satul era înconjurat, de lunci, zăvoaie, păduri seculare și mari zone de pășuni. Când spun că este o lume care a dispărut nu mă refer la faptul că a rămas în urma mea și nu mă mai regăsesc în ea. Ci în realitate au dispărut toate cele amintite. M-am trezit într-un mediu ambiental deosebit, din martie și până în noiembrie lunca și pădurile ne răsfățau cu flori, fructe de pădure, bureți și ciuoerci, vânat (puneam lațuri și prindeam iepuri sau chiar vulpi). Pădurea ne chema la sânul ei și ne oferea ocrotirea ei, liniștea ei. Deoarece în Hermeziu a fost încarturuită armata rusă și s-a dat lupte importante în zonă, (căzuseră 2 avioane și era mult armament neexplodat). Copii fiind petreceam mult timp în zilele de sărbătoare să scotocim în pământ și să găsim praf de pușcă sau gloanțe neexplodate. Au fost situații cînd curiozitatea copilărească ne-a împins la a pune în foc cartușe care au explodat și au făcut victime. Deosebita frumusețe a satului a fost viața de obște. Viața satului se desfășura după reguli și tradiții precise. Șase zile erau ale omului și a șaptea a lui Dumnezeu. În aceste zile ale lui Dumnezeu, omul mergea la Biserică (când eu ammers la școală în 1849, clasa a I-a numai ce se scosese religia din școală). Aproape în fiecare duminică se organizau baluri în curtea școlii sau pe vreme rea chiar într-o sală de clasă.
 |
 |
 |
|---|---|---|
Cele două mari evenimente de peste an, Nașterea Domnului și Învierea Domnului se sărbătoreau cu multă emoție, credință și fast. De Crăciun se tăia porc, se umbla cu colindul, se făceau petreceri, se umbla cu plugușorul chiar și la propriu (gospodari înjugau boii și trăgeau câte o brazdă în locuri permise).
Paștele cu cozonaci, oua roșii, miei sacrificați și trei zile de petreceri cu scrânciob și muzică. Acolo era raiul copiilor. Necazul celor mai mici 8-12 ani era că noi m-ai lipseam la aceste copilării că trebuia să mergem cu vitele la păscut. Dar și la pășune, noi copiii, găseam distractie ad-hoc. Îmi amintesc că într-un an unul dintre noi a legat o găleată goală, de tablă, de coada unei vite și dacă nu se lega ața cred că animalul fugea până crăpa. Nu de puține ori călăream oile, vacile, animale blânde și ascultătoare. În acele vremuri (după 1944) veneau în sat caravane cinematografice (nu aveam curent electric, dar foloseam generatoare de curent), rar ne dădeau filme fără propagandă. De obicei erau filme sovietice prin care încercau să ne inducă ideea invincibilității armatei sovietice și binele care ni l-a adus poporului sovietic în frunte cu Stalin, eliberându-ne. În tot acest timp al copilăriei, din momentul percepției mediului în care trăiesc, s-a desfășurat sub ochii mei distrugerea cu ură și inconștiență al leagănului culturii care l-au reprezentat familia Negruzzi pentru sat, Iași și România timp de 150 de ani. Modul de distrugere l-am prezentat când am inserat poezia lui Mihai Negruzzi ,,Căsuța mea...de acolo...,, și nu-mi face plăcere să repet al vandalism primitiv al unor oameni scăpătați.
Școala și erudiții mei dascăli
Despre școală, luminătorii mei, cei care mi-au pus flacăra cunoașterii în mintea înțelenită de copil pot să spun că am fost un mare norocos. Am beneficiat de învățători și profesori autentici, cu har pentru a sădi în inimile și mințile unor copii, cunoștințe trainice care pe cei care l-au receptat ne-au făcut oameni. Doar din clasa mea de 23 de copii a ieșit un doctor, doi ingineri care amândoi au devenit directori la întreprinderi serioase, un contabil șef, un ofițer, și câțiva învățători. Profesorul de limba română, de fapt, un avocat, cu talent ne-a inoculat dragostea de limba română, persiflând pe filfizonii care vorbeau românește în vârful limbii. La matematică, algebra era punctul forte la examene, profesorul Ioan Stoian, ne-a făcut pe mulți să ne îndrăgostim de fracții, după ani, când și eu eram profesor, l-am întâlnit la Iași la o școală unde am predat și eu câtva timp, dar nu matematica,ci chimia.
Însă nu mint că la primul examen la Iași la matematică am luat nota 10 și asta datorită dascălului meu.Mi-au plăcut și chimia-învățător Clarisa Platon, biologia- profesor Aurelia Balan, istoria- învățător Mandița Melniciuc și celelalte discipline care m-au format.Ceea ce mă urmărește din școala elementară sunt timpii de încheiere a anilor școlari și timpii de după orele de clasă. Momentele încheierii anilor școlari erau serbări fastuoase și frumos organizate. Erau momente de bilanț la care noi, eroii erau foarte emoționați pentru că participa întregul sat, părinții să-și vadă rezultatele odraslelor iar sătenii din curiozitate. Aceste serbări erau organizate cu câteva luni înainte cu pregătiri la dansuri, la coruri, recitări de poezii (unde nu lipseau poeziile rusești care mă urmăresc și astăzi), diverse scenete.Serbările erau încheiate cu rezultatele școlare, întâi fruntașii și apoi se nominalizau codașii.Din școala elementară îmi amintesc cu plăcere distracțiile noastre de după orele de clasă, fiind o școală cu internat, în care erau cazați copii din 6 sate, în curtea școlii se organizau jocuri copilărești cu care se dezvolta educația și se cultivau bunul gust, preferințele colegiale. De exemplu, se formau cercuri ca la horă și se cânta,hJoacă, joacă băiete, că țara e plină de feteh dar fetele au refuzat categoric pe băiat, sau hPrintre munți și printre văi trece o căruță, dintre toatele fetele tu ești mai drăguțăh, sau hAm plecat cu un gând de acasă să mă fac aviatoare, dar gândindu-mă la tine am călcat într-o căldareh. |
|---|
După fiecare aceste versuri naive cel care era în centru își alegea preferința din cerc și spunând câteva secunde lalala se învârteau în cerc și la rândul lui cel rămas își alegea preferatul sau preferata. Aceste jocuri erau cultivate cu grijă ca nu cumva noua generație să fie intoxicată cu idei burgheze.
Comunismul - "Lumina ne-a venit de la răsărit"
Îmi aduc aminte, parcă a fost ieri, una din multele poezii pe care le spuneam la serbările de sfârșit de an, pe lângă mama lui Coșbuc sau alte ale lui Eminescu, nu mi-a pierit din memorie una care a prins rădăcini în mintea mea de copil.
Cred că eram în 1951 când tovarășii se opinteau să-i întovărășească ăe țărani am primit sarcina să spun poezia "Și m-am întovărășit" Cum v-am spus o știu toată dar am să vă spun doar două strofe:
Eu, deloc sunt dintr-un sat,
Cu pământ, nu prea bogat
Și muncitu-l-am din greu
Vai de suflețelul meuDar câțiva săteni din sat, înțelept au cugetat
Și-n frunte cu-n agronom
Au pornit din om în om,
Să ne învețe, să ne spună, cum să facem viața bună.
Concluzia din toată poezia era că și eu am luat aminte și m-am întovărășit și m-am pricopsit.
Adică aveam roade mai bune, ca să am de unde achita cotele acelea împovărătoare care le-am dat 20 de ani, tovarășilor eliberatori, ca să ne plătim pagubele de război. De exemplu: la o oaie dădeam carne de miel, lână, lapte sau brânză și chiar carne de oaie. Mi-amintesc prin 1955 tata a dat o oaie și a putut să cumpere o coasă. Mă întorc în timp și îmi prezint părinții, mama Zamfira a fost unul dintre cei 17 copii ai lui Vasile Alupei și Ileana Alupei. Pe vremea aceia fetele nu se înghesuiau la școală, așa că mama a parcurs 4 clase. Despre tata Dumitru Anton nu am ce să spun decât din auzite că a fost un bărbat vrednic, avea 7 clase elementare, a răpit-o pe mama când avea 18 ani. De la părinții săi Constantin și Anica Anton au moștenit o casă și o livadă minunată cu poemi fructiferi seculari. În vremea copilăriei mele existența livezilor era aproape o modă. Livada era raiul în care trăiam de primăvara când înfloreau poemii și până toamna când se epuizau roadele. Aceasta a fost până când hraiulh comunist luând-ne pământurile ne-au obligat să le decimăm și să le facem terenuri arabile ca să putem să ne hrănim (comuniștii ne dădeau drepturile de muncă tot de pe pământurile noastre în produse de obicei la Crăciun sau după Crăciun). Cu tăierea livezilor a dispărut una din aripile frumoase ale copilăriei, generațiilor ce au urmat. Mama a stat văduvă până în 1949. Se mai întorceau soldați români din prizionierat de la tovarășii de luptă, sovietici.Așa s-a întors și săteanul Petru Țugui. La întoarcere a găsit soția decedată iar cele două fete pe care le lăsase în 1941, când a mers la război, rămânând orfane au fost încredințate la două familii înstărite din Timișoara. Aceasta și datorită secetii devastatoare, în special din Moldova, din anii 1946-1947. În anul 1949 mama Zamfira și Petru Țugui au întemeiat o familie. Precizez că tatăl vitreg așa cum nu știu dacă tatăl meu natural ar fi fost. Un om blând, harnic, fără vicii,(nu fuma, nu bea) din noua familie au rezultat 4 frați, 2 băieți Ioan și Dumitru și 2 fete Mărioara și Valeria. Remarc un fapt. M-am uitat în timp și am văzut cu mare satisfacție că armonia dintre frați nu a fost atinsă de morbul vitregiei. Am fost și suntem într-o frățietate perfectă. Între timp din cei 8 din trei familii a murit sora vitregă, profesoară de istorie, la Timișoara, fratele meu de sânge, Mihai și unul dintre cei 4 frați ultimi, Ioan Țugui. Am rămas 5 frați Veronica de la tatăl vitreg, eu de la mama Zamfira și alți 3 frați, Mărioara, Valeria și Dumitru Țugui din noua familie. La 3 dintre noii frați le-am fost și profesor de liceu, asta ca să confirm armonia dintre noi.
Anii de studii suterioare, liceul și facultatea
La absolvirea celor 7 clase am luat 2 sacoșe cu cărți și într-o seara, pe jos, am luat în piept drumul spre Iași (36 km). După 10 ore am ajuns la Iași și am tras la sora cea mai mică a mamei. Am mers pe jos pentru că în vremea aceia nu am avut 11 lei ca să merg cu autobuzul. Era luna august 1956 și după sfaturile mătușii, înțelegând lipsa de șanse materiale m-am înscris la Grupul Școlar Petrol-Chimie Iași, din str. Sfântul Sava numărul 14 care era la 5 minute de mers pe jos până la Teatrul Național, Opera și Sala Concertelor Simfonice.La această școală am avut casă, masă și haine. Am gândit ca la terminare voi avea aproape 18 ani și pot continua cu liceul. Așa am și făcut. Pe vremea aceia era voie ca în paralel cu școala profesională să faci și liceul, ca atunci când eram în anul 3 de școală profesională am făcut și clasa a IX-a de liceu. Când am terminat școala profesională m-am angajat ca educator (mai mult ca un supraveghetor) la o școală profesională unde am avut masă și casă și un salar minim.Aici am parcurs și cei trei ani de liceu care îmi rămăseseră și în 13 iulie 1963 am absolvit liceu Vasile Alecsandri care era nou amplasat vis a vis de Grupul Școlar Petrol Chimie. Am omis să spun ca școala profesională din Sfântul Sava a fost pentru mine o ușă deschisă către o grădină culturală.
Joia, sâmbăta și duminica elevii meritoși erau duși la Operă și concerte simfonice. Așa se face că am văzut chiar și de mai multe ori stagiunile teatrale, operele sau concertele simfonice care în sufletul și în mintea mea nedesțelenite au avut un ecou mai mult decât fericit. Cu teatru ca teatrul, dar am prins o dragoste deosebită pentru operă și acordurile simfonice.Totuși un episod de la școala profesională este demn de menționat. În semestrul I 1956-1957 desprinzându-mă din viața satului, mai cu seamă toamna când erau nunți, petreceri, bucuriile toamnei la sala de clasă aveam o fereastră mare, iar dincolo de ea niște duzi care-și lepădau agale frunzele în funcție de vreme. |
|---|
Contemplând mai mult duzi decât informațiile de la lecții m-am trezit la sfârșitul semestrului cu 2 corigențe.
A fost chemat tatăl vitreg la școală, iar el a fost tranșant ,,știi la ce mergi acasah și am luat aminte, încat la sfârsitul anului școlar am luat premiul III. Revin la liceu. În cursul liceului, aveam vârsta 20 de ani, vremea își cerea drepturile biologice. În iunie 1962 am cunoscut o liceană de la alt liceu, Al I Cuza. Viața ne-a pus față-n față și am avut aceleași aspirații. Eu intenționam să dau admitere la Științe economice, cunoștința mea Maria Anghelina, voia la chimie, și cum dragostea te face să-ți insuțești și ideile altora cu un an înainte de absolvirea liceului am hotărât și eu să pășesc spre chimie. Era în vogă industria chimică și în iulie 1963 am asaltat facultatea de chimie industrială și am fost admiși. Am devenit amândoi studenți la chimie, eu la chimie anorganică, și prietena mea la chimie organică. A fost cea mai frumoasă perioadă a relației noastre. Am împărtășit emoțiile, bucuriile sau deziluziile vieții studențești tremurând unul pentru celălalt la examene. Precizez că și aici am avut șansa unei pleade de profesori școliți în perioada interbelică în fața cărora am tremurat dar am avut și ce învăța. Așa am parcurs primii 3 ani de facultate, iar când în vara lui 1966, când am revenit din vacanță, am fost numit profesor suplinitor de chimie la școala la care eram educator.
Întemeierea familiei și locurile de angajare
Mare bucurie, am început să mă autofinanțez și să mă gândesc la o familie și în decembrie 1966 am hotărât să întemeiem o familie. La 25 decembrie 1966, Nașterea Domnului, la starea civilă am spus amândoi da și am întemeiat celula familială cu colega Maria Anghelina, fiica lui Ioan și a Ecaterinei Anghelina și cumnat cu fratele Mariei, Gigi Anghelina. Socrii mei erau șefi de magazin la cel mai mare magazin din Iași, Flora. Cumnatul era electrician la atelierele Nicolina. După un an în 1967 s-a născut primul copil, fiica Ana Antoanela și-am întrerupt facultatea până în 1968 datorită problemelor care le ridică familia. Între timp soția a terminat facultatea și a fost repartizată la terapia Cluj, secția de alcaloizi, Vișeul de Sus – Maramureș.Eu am rămas să-mi termin studiile și ca profesor suplinitor. |
|---|
În iulie 1970 mi-am luat examenul de diplomă, șef de comisie fiindu-mi academicianul Cristofor Simionescu, cel care a făcut-o pe Elena Ceaușeascu, academician. În august 1970 am plecat și eu la Vișeul de Sus unde am fost numit șeful fabricii de morfină (singura din țară) și profesor la liceul din oraș.În cei 3 ani de la Vișeu mi s-a născut și fiul Ion Virgil. După naștere, soția s-a îmbolnăvit grav profesional, mediul în care lucram fiind destul de toxic și doctorii de la Cluj m-au sfătuit să merg la Iași, unde poate primi îngrijirile adecvate. Așa am și făcut. Am mers la Iași, am dat concurs la Industria Locală-fabrica de băuturi răcoritoare, am fost admis și am lucrat 5 ani după care am fost numit la Inteprinderea Pangran, care depindea tot de industria locală, dar cu un număr mediu scriptic de peste 2400 de salariați. |
|---|
Aici după 3 ani 1980, am preluat activitatea comercială care am dus-o până în 1994. În 1994 înțelegănd că sistemul instaurat după așa zisa revoluție, este mai toxic decât epoca Ceaușescu, am hotărât să emigrăm.
Între timp copii și-au desăvârșit studiile.
 |
 |
 |
|---|
Fiul Ion Virgil Anton |
1966-Constituim celula familială Anton |
Familia Anca Antaoaneta Anton |
|---|
Fiica a făcut 4 clase la școala Gheorghe Asachi și le-a continuat la Emil Racoviță și a absolvit clasa a XII-a susținând admiterea la facultatea de medicină. În 1986 a fost admisă și a făcut 6 ani de medicină, absolvindu-i în 1992. A fost repartizată în mediul rural, unde avea 2 asistente prietene cu Bahus. Fiul, Ioan Virgil, a făcut școala elementară din 1976. A făcut 10 clase la Dimitrie Cantemir, după care s-a înscris la liceul de chimie pe care l-a absolvit în 1988. În 1988 a susținut examenul de admitere la Seminarul Teologic Buzău, a fost admis și în 1990, doar după 2 ani de seminar, pentru că avea și liceul absolvit a fost admis să susțină examenul de admitere la Facultatea de Teologie București. Imediat ce a fost admis, s-a înființat la Iași, institutul Teologic Iași, La Iași a urmat cursurile 4 ani și în 1994 a absolvit Facultatea de Teologie. Dorind să fie hirotonit, s-a căsătorit cu Carmen Mihaela Dănilă la 17 septembrie 1994. La 28 noiembrie 1994 a fost hirotonit diacon, iar la 30 noiembrie 1994 a fost hirotonit preot la Mitropolia Moldovei de către Prea Fericitul Daniel, atunci Mitropolitul Moldovei care i-a fost și îndrumător ca student.După ce a primit taina proției a fost numit preot la Parohia Sf. Nicolae din Hlipicieni Botoșani. Aici a păstorit obștea satului 6 ani, din decembrie 1994 până în iunie 2000.
 |
 |
 |
|---|
Nepoata Miriam |
Familia Anton Frunza la Starea Civilă iulie 1990 |
Nepotul Victor Augustin |
|---|
 |
 |
 |
|---|
Nepoatele Ana-Maria și Ashley Anton |
Familia Virgil și Mihaela Anton |
Ana Maria și Ashley Anton |
|---|
Adolescența, viața în familie, copii și bucuriile noastre
În perioada copilăriei, copiilor Ana Antoanela și Ion Virgil, le-am asigurat vacanțe pitorești. Precizez că până în 1989(perioada comunistă) nu am auzit de abuzuri în spațiile de relaxare și de vacanță. De exemplu, era vineri, (sâmbăta era liberă) și hotăram ad-hoc să mergem la iarbă verde pe malul unei ape, cu cortul, ne organizam rapid și plecam. Instalam cortul, făceam foc, puneam muzică, pregăteam grătarul și ne relaxam fără teamă. Acest fenomen era în toată Europa. Am făcut trasee în țări saocialiste ca: R Moldova, Ucraina, RD Germană, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, am poposit în câmp, lângă păduri, ne-am instalat cortul și niciodată nu am avut probleme chiar fiind singuri în aria respectivă. Prin 1980 am abordat țări occidentale, la fel, Austria, Germania, Elveția, Franța, Italia, Iugoslavia și n-am avut probleme. Asta până în 1989, când urmare a așa ziselor revoluții din țările comuniste, s-a instaurat haosul. A devenit moda jafurilor armate, furturilor. violurilor, crimelor, marilor înșelătorii de către stat și de către înrăiți, dar mă întorc în perioada de liniște când puteau să te instalezi fără teamă. Vacanțele erau zile de tihnă și satisfacții. Aveam prieteni la V Dornei, fam Traian Simionescu. Mergeam câte două săptămâni, după două săptămâni de cură marină la sora mea Veronica, care trăia în Eforie Sud la munte, la V Dornei, făceam expediții pe munte, pe Bărnărel, în Călimari, pescuiam în Dorna, iar copiii se relaxau cu alți copii. Aveam pritenei buni și la Cazaci, fam Vasile Simionescu, Simion Butunoi, la care am mers multe veri, unde mergeam la fân, în pădure la cules de bureți și ciuperci care le conservam pentru iarnă, făceam miei la proțap pe malul apei, dormeam în fân în poduri de grajd. Și toate acestea cu copii, cu noi, împrietenindu-ne cu alți copii și având vacanțe de vis. Toate acestea au dispărut după 1989. Tihna lumii a explodat, schijele haosului rănind, s-ar părea iremediabil, societatea scăpată sub controlul civilizației. Mi-a rămas în minte și suflet ceea ce am văzut în excursiile acelor ani de tihnă, în Ucraina, Kievul și Lvov, RD Germană cu Berlin, Dresda cu Zwinger – 4 muzee, Meisse cu porțelanurile sale renumite, Magdeburg și altele. Polonia cu Varșovia, istorica Cracovie, mina Welichka cu catedrala de sare de la 300m adâncime, Poznan. Cehoslovacia cu hradul și hradețul din Praga, cu muzeul Roletta, cu Moravschi Krass de la Bârno (o peșteră a doua în Europa după Postojna din Slovenia).
Ungaria cu fascinanta Budapesta pe cele două maluri ale Dunării, cu Dunărea frumos taluzată și navigabilă. Vin ani când am descins în Occident, cu Dacia, mijloc de transport, hotel și cantină. Am parcurs Austria, Germania, Franța, Elveția, Italia și Iugoslavia în doi ani diferiți.În aceste țări am făcut cunoștință cu cultura europeană milenară. Muzeele Viene, Shonburn, vechiul și fermecătorul Prater. Interesantul Zurich cu cultura lui elvețiană, Franța cu valea Loarei, cu castelele ei, Shavrni, Burget, castelul Fountain Blue, Orleans, Versailles, și Parisul cu Luvrul, domn des invalides(unde își doarme somnul Napoleon, cu patru generali ai lui), Sorbona (cetate culturală renumită), închisoarea Bastilia, cartierul latin cu revista Moluin Rouge, turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Schamps Elizee. Germania cu Munchen cu Cunst Muzeum, Marien Plats, Ștutgart cu uzinele Mercedes, Kharslrue, Iugoslavia cu Belgrad, Croația cu Zagreb, Slovenia cu Peștera Postojna(cea mai mare peșteră din Europa, a doua din lume) și în sfârșit țara muzeu – Italia. În Italia fiecare cărămidă, piatră, sunt istorie, chiar de mii de ani. Ce impact și asupra noastră, dar mai cu seamă asupra copiilor, Virgil de 11 ani și Antoanela de 14 ani. |
|---|
În 1986 am contractat o excursie în Asia Centrală, numai cu soția. Am făcut escală la Tiblisi Gruzia cu cultura ortodoxă și temperamentul vulcanic, exploziv al gruzinilor în dansurile lor specifice. Azerbaidjan, vecin cu Gruzia, dar cu o cultură diferită și o religie musulmană. O țărișoară a petrolului cu oameni așezați, calmi, mai mulți spre temperamentul arab. Traversând Caspica cu avionul am poposit în Uzbekistan-Tașkent. Am parcurs capitala Tașkent cu vestigiile ei moderne fiind un oraș nu foarte vechi, Sarmarkandul și renumita în covoare orientale, Buhara, orașul pișichierului Nastratin Hodja. M-a impresionat sarmarcandul cu Medresele sale, universități de peste o mie de ani, cu menire religioasă și unități de învățământ. Oraș eminamente cultural. Am trecut în Tadjikistan, la Dushanbe. Pe aici a trecut drumul mătăsii din China cu mii de ani în urmă. Aici am găsit pașii lui Timur Lenk (schiopul), marele războinic, urmele lui Ulug-Beg, astronom cu secole înainte lui Copernic, Avicena, părinte al medicinei. Am urcat pe munții Pamir, până la granița cu Afganistan. În Pamir este cel mai mare paraj din lume pe râul Nurek, de peste 300m înălțime, apa de un albastru azuriu ca cerul de mai, datorită concentrației mare de litiu. Am intrat în Armenia la Yierevan, țară mică, în jur de 3 mil locuitori, dar cu un trecut tragic(a se vedea progromul turcesc din 1915, când au fost masacrați 1,5 mil de armeni). Ei sunt creștini monofiziți, iar trucii sunt musulmani. În Armenia am fost până la poalele Araratului, unde la poalele lui a poposit corabia lui Noe, după potop. Am văzut patriarhia, unde Patriarh era un armean din România, și apoi am vizitat muzeul de artă din Yierevan, unde la loc de cinste sunt lucrările lui Aivazian (polonez armean), cel mai mare pictor al lumii mărilor și oceanelor. De la Yierevan am revenit la Moscova unde am vizitat Moscova și Borodino (teatrul luptelor rușilor cu francezii lui Napoleon) în campania din Rusia 1812. Napoleon a venit să curească Rusia cu 500 mii de soldați francezi bine echipați și antrenați, dar s-a întors numai cu 5 mii de soldați, datorită generaului Climă (ger, sloată și molime), generalul si armata rusă i-a decimat pe francezi. Dacă Hitler ar fi studiat cauzele eșecului lui Napoleon, n-ar fi repetat tragedia cu armata germano-română în 1941-1944. Am organizat banchetul de adio și am revenit în România plin de un bagaj de evenimente memorabile. Făceam parte dintr-un comitet de 6 persoane care organizam serbarea și banchetul de absolvire a Anei Antoanela în 1986. În acel an absolveau 3 clase de a XII- a la Liceul Emil Racoviță. A urmat anii de tensiuni sociale, de privațiuni a poporului român și agitarea tot mai intens a țărilor de sub cizma societică. A venit 1989 au fost acele evenimente la care nu doresc să le dau titlu în urma cărora au plătit cu viața peste o mie de tineri pentru ca o grupare malefică au sechestrat victoria și s-au instalat în capul mesei. După 1989 am devenit iar directorul comercial și am lucrat până în 1994.
În 1995 înțelegând că așa zisa revoluție din 1989 a înlocuit o dictatură monopartinică cu o dictatură pluripartinică, am hotărât să imigrăm în Sua, unde noi făcusem o vizită în 1990. În America eu am luat-o de la capăt, angajându-mă în construcții pentru a-mi asigura subzistența. În 1986 prin purtarea de grija a Pc Protoereu Constantic Alecse, preoții având prioritate la emigrare mi-a înlesnit emigrarea familiei ginerelui, Pc Florian Anton Frunză cu fiica mea Antoanela și nepotul Victor Augustin de 4 ani si jumătate. Lucram în construcții cum am spus mai sus și în fiecare zi îi mulțumeam lui Dumnezeu, că la 53 de ani starea de sănătate mă ajuta să-mi îndeplinesc programul de lucru. Așa am trăit 4 ani, când în 1999 am găsit o posibilitate să susțin un interviu Trifty Oil Co, o companie de protecție a mediului, unde am fost admis și am lucrat 10 ani. De aici am ieșit la pensie în 2008, în continuare canalizându-mi viața spre activitatea de la Consulatul General al României, pe făgașul scrisului, și pe activitatea de la biserică, pionul principal al activității mele duhovnicești și administrative, sprijinind familia fiicei să se integreze în viața americană, mi-am focalizat atenția și spre emigrarea fam fiului, care după o săptămână de slujire la satul Hlipiceni, nu avea cu ce veni acasă să plătească un bilet de tren. În iunie 2000 am reușit să ajut și familia fiului cu preoteasa și fiica Ana Maria de 4 ani si 6 luni. Imediat fiul Ioan Virgil a fost angajat la compania la care lucram fiind foarte apreciat.
 |
 |
 |
 |
|---|---|---|---|
Pr. A Frunza citind pastorala |
Ca preot este inbisericit la Sfânta Treime prin grija părintelui Constantin Alecse. În paralel a slujit până în 2002 când a fost numit preot la Misiunea Înălțarea Sfintei Cruci la San Diego unde a slujit până în 2005. În 2003 i s-a născut a doua fiică Ashley – Stepheni. Din 2005 a slujit la capela de limbă engleză a bisericii Sf Treime. Din 2008 până în 2011 a slujit la Parorhia Mihail și Gravril la Palm Springs. Familia ginerului din 1999 s-a mutat de la Los Angeles la Grand Blank, Michigan, iar din 2001 s-a mutat la Grand Rapids, unde cu un grup de enoriași cu dragoste de Dumnezeu au construit o biserică frumoasă. Biserica a fost sfințită în 2010 de către Înalt Preasfințitul Episcop Nathaniel. Fiica a lucrat ca doctor internist din 1999 și până în prezent. În 2000 au fost binecuvântați cu o pruncă – Miriam. În statul Michigan industria automobilistică având o curbă descendentă, din 2014 s-au mutat în statul Carolina de Nord. Între timp fiul a terminat facultatea și s-a angajat, iar Miriam în 2018 este în clasa a XI-a. În paralel cu activitatea profesională (la protecția mediului) am activitat intens din iulie 1966 la Consulatul General al României, fiind inclus în toate comisiile electorale, cu aprobarea Ministerului de Externe, pentru alegerea președinților E. Constantinescu, I.Iliescu și Tr. Băsescu, referendumu-le de suspendare a președintelui Tr.Băsescu și alegerile parlamentare din 2009 și 2012. Aceasta până în 2014 când datorită vârstei m-am retras, dar căpătând diploma de Expert Electoral. Din anul 2002 am avut o activitate intensă scriitoricească fiind găzduit de rev ,,Clipa", ,,Meridianul românesc", ,,Miorița-usa", și ,,Romanian Roots din America", ,,Amurg sentimental", ,,Flacăra de Adrian Păunescu", ,,Familia română", din România, și ziarul ,,Glasul națiunii" din Basarabia. În 2009 am dat un interviu la tv Canada; în 2015 tvr Iași; în 2017 tvr internațional. Materialele publicate între 2002 și 2018 sunt culese în cartea de față – Nihil sine Deo.
Activitățile religioase, și social culturale din cadrul parohiei Sfânta Treime
Cea mai intensă activitate am avut-o însă la biserica Sfânta Treime de când am imigrat, la această biserică am găsit familia spirituală prin care am comunicat cu Dumnezeu. Aici am mulțumit și mulțumesc Sfintei Treimi pentru împliniri, m-am rugat pentru sănătate, realizarea proiectelor, pentru sănătatea familiei mele, a copiilor și a nepoților. Cea mai susținută și vastă activitate am avut-o în comunitatea bisericii. Am început cu activități de întreținere adiacentelor și a spațiilor verzi, treptat am abordat programe culturale și tradiționale, cum ar fi:mersul cu colindaul la Crăciun, boboteaza, organizări de picnice, revelioane și alte manifestări culturale. De vreo 15 ani conferențiez despre evenimentele culturale ale poporului român: Eminescu, Naștere și Veșnicie, 24 ianuarie-Unirea Principatelor, 27 martie-Unirea Basarbiei, ziua mamei, ziua monarhiei, ziua independenței 1877-1878, ziua taților, și cea mai importantă ziua internațională a poporului român, zi sfântă pentru România 1 decembire 1918 care o aniversăm de 100 de ani. |
|---|
Ion Anton, conferențiind la un eveniment național |
Tot treptat am început să cânt la strană, să dau răsounsurile liturghice la Sfânta Liturghie, 8 ani am fost Epitrop I, iar în 2005 și 2018 am fost ales Președintele Consilului Parorhial. Aceste activități și altele m-au ajutat să nu simt trecerea din activitatea profesională la pensie. Prin grija Pc Paroh Constantin Alecse, am activitat și la revista Viața creștină și așa s-au scurs și 10 ani de pensie.Pentru români, oriunde ar fi ei în afara graniţelor, biserica a reprezentat intotdeauna acea fundaţie pe care cei plecaţi de acasă şi-au construit existenţa.
|
|---|
Poate mai mult decât în alte ţări şi pe alte continente, Biserica Ortodoxă din Statele Unite a avut o misiune mai grea din cauza eterogenităţii culturilor, religiilor şi tradiţiilor, diversitatea fiind un aspect tipic continentului american...
Mai jos redăm o descriere mai detaliată a comunității parohiei Sfânta Treime din Los Angeles, California, unde întreaga mea familie s-a integrat, încă de la începuturile imigrației noastre în America.
Introducere - Pentru români, oriunde ar fi ei în afara graniţelor, biserica a reprezentat intotdeauna acea fundaţie pe care cei plecaţi de acasă şi-au construit existenţa.
Minoritari fiind ca şi comunitate, în locurile unde au ajuns, românii care au emigrat au perceput biserica ca pe un reper al vieţii lor, căutând-o poate mai mult decât atunci când erau pe tărâm românesc, căci aici este locul unde, săraci sau bogaţi, fericiţi sau năpăstuiţi, mai mult sau mai puţin credincioşi, toţi găsesc o vorbă bună, o alinare sau o mână întinsă întru ajutorare.
Poate mai mult decât în alte ţări şi pe alte continente, Biserica Ortodoxă din Statele Unite a avut o misiune mai grea din cauza eterogenităţii culturilor, religiilor şi tradiţiilor, diversitatea fiind un aspect tipic continentului american.
Doamna Claudia Anton i-a solicitat duhovnicului meu, părintele paroh Constantin Alecse (protopop al Coastei de Vest, Protoieria Pacificului și de paroh al celei mai vechi biserici ortodoxe din California, Biserica „Sfânta Treime”), un imterviu pentru „Revista Maria”, Spania 2011.
În al său interviu, „Ortodoxie pe pamant American", pe care-l reproducem cu permisiunea părintelui, autorul articolului răspuns multor întrebări interesante pe teme legate de viața creștin-ortodoxă a românilor-americani.
Invit așadar cititorii autobiografiei mele să lectureze cu atenție acest interviu, considerându-l eu a fi un document pe cât se poate de complet - cu siguranță, foarte interesant - privind istoria diasporei românești în America, în general, și realitățile eclesiologice, și socio-culturale ale Ortodoxiei Românești în Lumea Nouă, în special... Apăsați aici pentru a accesa întregul material.
Comunitatea parohiei Sfânta Treime din Los Angeles
(Păstrarea credinței ortodoxe, a românilor stabiliți de mai mult timp în Caliifornia)
Pentru români, oriunde ar fi ei în afara graniţelor, biserica a reprezentat intotdeauna acea fundaţie pe care cei plecaţi de acasă şi-au construit existenţa.
Minoritari fiind ca şi comunitate, în locurile unde au ajuns, românii care au emigrat au perceput biserica ca pe un reper al vieţii lor, căutând-o poate mai mult decât atunci când erau pe tărâm românesc, căci aici este locul unde, săraci sau bogaţi, fericiţi sau năpăstuiţi, mai mult sau mai puţin credincioşi, toţi găsesc o vorbă bună, o alinare sau o mână întinsă întru ajutorare.
Poate mai mult decât în alte ţări şi pe alte continente, Biserica Ortodoxă din Statele Unite a avut o misiune mai grea din cauza eterogenităţii culturilor, religiilor şi tradiţiilor, diversitatea fiind un aspect tipic continentului american.
Doamna Claudia Anton i-a solicitat un imterviu părintelui paroh Constantin Alecse (protopop al Coastei de Vest, Protoieria Pacificului și de paroh al celei mai vechi biserici ortodoxe din California, Biserica „Sfânta Treime”), pentru „Revista Maria”, Spania 2011. În al său interviu, pe care-l reproducem cu permisiunea părintelui, în articolul „Ortodoxie pe pamant American", a răspuns multor întrebări interesante pe teme legate de viața creștin-ortodoxă a românilor-americani.Invit cititorii autobiografiei mele să lectureze cu atenție acest interviu, considerându-l eu a fi un document complet și foarte interesant privind istoria diasporei românești în America, în general, și realitățile eclesiologice, și socio-culturale ale Ortodoxiei Românești în Lumea Nouă, în special... |
|---|
"În California de Sud, sunt în prezent aproximativ 15 parohii şi misiuni româneşti, aparţinând diferitelor jurisdicţii: Episcopia Ortodoxă Română din America (ROEA), parte din Biserica Ortodoxă Americană, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada (ROARCH), parte a Patriarhiei Române și Biserica Ortodoxă Bulgară, de asemenea, parte din Bisericii Ortodoxe Americane (OCA). Este adevărat că Biserica „Sfânta Treime” este cea mai veche biserică românească din sudul Californiei (1939), sub jurisdicția IPS Sale, Părintelui Nostru Arhiepiscop Nathaniel (Popp).
Până în decembrie 1989, dar şi dupa aceea (cu o oarecare schimbare în atitudine a generaţiei mai tinere şi a celor mai nou veniţi, datorită deschiderii şi a apropierii față de cei de „acasă”), oriunde există o biserică românească, pe continent american avem o Micuţă Românie”... Apăsați aici pentru a continua descrierea detaliată a comunității românești din Los Angeles...
Amintiri despre Sărbătorirea Învierii Domnului în Satul Românesc al anilor '50-'60
„Nu-mi dau bine seama de unde mi-a venit atâta drag de Biserică şi de credinţa în Dumnezeu. Poate că Sfânta Treime a sădit în mine gena acestei credinţe, dar sigur ştiu că strămoşii şi moşii mei au trăit în frică şi credinţă creştină, faţă de Cel de Sus.
 |
Tot timpul copilăriei am admirat pioşenia părinţilor mei şi am fost atras de Biserică şi de toate canoanele bisericeşti. Chiar dacă uneori am fost marginalizat şi chiar bruscat pentru „apucăturile” mele, am mers la Biserică şi m-am rugat. „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” Aşa erau vremurile atunci, sau aşa zisele cutume ateiste.Eram copil şi mă lăsam prins şi eu, ca alţi copii, în plasa plăcerilor specifice copilăriei, dar când era vorba de Biserică, nu prea mai aveam puncte comune.Cele mai frumoase amintiri din anii copilăriei le păstrez în tezaurul meu eclesiastic şi anume participarea la: slujbele duminicale; slujbele din săptămâna patimilor; slujba Învierii, la Sfintele Paşti, care începea pe la miezul nopţii şi doream să fie fără sfârşit. |
|---|
Dascălii bisericii, presbiterii veneraţi ai satului, rezemaţi cu coatele de spetezele stranelor, parcă se întreceau, între ei şi pe ei înşişi, în intonarea canonului „Ziua Învierii”, care în sine-şi dura cam 2 ore, înainte de începerea Liturghiei Pascale, care şi ea dura vre-o 2 ore. Prin zori-de-zi, înainte de răsăritul soarelui, obosiţi, dar şi încărcaţi de harul Învierii, cu lumânări şi candele aprinse, fiecare credincios se îndrepta spre casa lui, pentru a se odihni câteva ceasuri, după care, pe la orele prânzului să revină iarăşi la biserică pentru slujba celei de a doua Învieri.
Era ceva magic, absolut divin, să vezi o mare de lumini ieşind din biserică, mergând pe sub clopotniţă. Ajunşi în uliţă, oamenii o luau unii la dreapta, alţii la stânga, mergând gânditori şi cu speranţe că Iisus le-a ascultat slava şi rugile.
La o sărbătoare de Sfintele Paşti, când am ajuns la capătul uliţei, la şosea, privind înapoi, am văzut cum uliţa principală a satului deveniseră, chiar şi numai pentru o jumătate de ceas, din zori de zi, ca un “bulevard feeric luminat”, fără artificii şi lămpi electrice, ci numai cu lumânări si candele sfinte. Realizam că Chemarea lui Iisus: „Veniţi de luaţi lumină!” a fost primită cu credinţă şi luminile Lui ne luminau, divin, uliţele satului. Îmi venea să strig dimpreună cu cântarea liturgică:”Paştele Domnului, Paştele…!”.
Tot aşa de plăcute, sufletului meu, erau deniile din Săptămăna Sfintelor Pătimiri. Tresar şi acum, amintindu-mi de slujba deniei din Joia Mare, când preotul ne citea din scripturi (cele 12 evanghelii), sau din Vinerea Sfântă, când credincioşii cântau în balconul bisericii, îngereşte, ritualul plângerilor (prohodul Domnului Hristos).
Sunt convins că până si profesorii şcolii, care aveau misiuni ateiste, sub pretextul venirii la biserică pentru a nota care dintre şcolarii participă la slujba prohodului şi să-i pedepsească prin scoaterea la Careul Şcolii, pentru abateri de la conduita comunistă, simţeau fiori la o astfel de cutremurătoare slujbă divină.
Impresionante amintiri am şi de la “Paştele Blajinilor”, care se sărbătoreşte în ziua de luni, după Duminica Tomii. Din raţiuni practice “Paştele Blajinilor”, la noi în sat, se sărbătorea în Duminica Tomii. Ţărăncile noastre: bunici, mame şi surori, în straie de sărbătoare, aduceau la biserică în coşuri frumos decorate cu pânze şi ştergare înflorate, bunătăţi ca la Paşte: ouă roşii, cozonaci, pască şi alte bunătăţi culinare pascale. Le aşezau pe aleea bisericii, dintre clopotniţă şi intrarea în biserică, lăsând un culoar, astfel ca Părintele, la sfârşitul Liturghiei, să vină afară şi să le binecuvânteze. Coşurile cu bunătăţi pascale erau în memoria celor răposaţi. Praznicul mai este cunoscut şi sub numele de Prohoade, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor şi este cea mai importantă dintre toate zilele în care se comemorează morţii şi li se dă de pomană.
SURSA: Monografia Satului Dâmbroca - Curcubeu peste Timp - Repete Monografice, Editura Accent Print, 2013 (paginile 193-194) Preluare din capitolul Articole.
Colindatul în California - Poetul, magnolia si dragostea cea de toate zilele
Anatol și bădița Grigore Vieru
... Apoi au venit si Sarbatorile Craciunului cu Colinde si cu Badita Grigore...
Echipa de colindatori, in frunte cu neobositul Preot Constantin Alecse, era gata de plecare.
- Si eu cu voi - se auzi vocea timida a lui Badita Grigore, pe care il luasem doar cu cateva ore mai devreme de pe aeroportul international din Los Angeles.
|
|---|
 |
 |
 |
 |
|---|---|---|---|
Numai copilasii - il recunosteau dintr-o data si credeau... veneau chiar la el cu "Albinuta" in maini...
Poetul - se apleca, ii mangaia pe crestet, apoi soptea fiecaruia ceva tainic la ureche. Nu stiu cu ce fel de cuvinte maiestre le soptea el taina ceia, de-i facea sa le sclipeasca ochisorii de bucurie.
Poetul se bucura si radea impreuna cu ei, fericit si el ca un copil...
Cred ca acele momente erau de fapt, clipele lui solare. Iubea si era iubit de copilasi.
Dragostea...
- Hai sa vedem o minune Anatol!
M-a luat de mana si am coborat in fuga scarile. Apoi am alergat catre poarta ce da spre trotuarul bulevardului din fata locuintei mele. Era o dimineata senina si calda, pe la mijloc de ianuarie, cand prind sa infloreasca magnoliile in California.
Si ea -era acolo- in mijlocul trotuarului, plina de flori, asteptandu-l pe POET.
... Magnolia...
A inconjurat-o de cateva ori, privindu-i fascinat coroana batuta cu flori si mangaindu-i tulpina cu un fel de gingasie, pe care, numai Badita Grigore putea s-o aiba.
EA, tandra, i-a acceptat mangaierea si l-a iubit pe loc, pentru totdeauna.
Dragostea...
... Afland, cat de mult iubesc poezia lui Adrian Paunescu si, mai ales, cat de mult pretuiesc tot ce a facut poetul cu cenaclul "Flacara" pe timpurile cand cei mai multi vedeau lumea din jur numai in rosu, Badita Grigore mi-a zis cu tristete:
- Esti unul dintre foarte putinii, care vorbesc astazi cu dragoste despre acest mare poet. Toti se intrec a-l judeca pe nedrept si chiar, a-l condamna pentru niste fapte, de care poetul nu a avut vreodata si nu are stire... vrei sa vorbesti cu el un pic? ... are nevoie de sustinere morala mai mult ca oricand ... o sa se bucure Adrian...
A format numarul de la Bucuresti al lui Paunescu. Afland despre ce era vorba, Paunescu, care tocmai vorbea de la alt telefon cu Tudor Gheorghe -Haiducul Bard din Craiova- a unit, numai el stie cum, cele trei legaturi telefonice in una singura: Los Angeles - Bucuresti - Craiova.
... A fost cea mai dulce si cea mai frumoasa "Teleconferinta", cum a "botezat-o" atunci, pe loc, Adrian Paunescu, din viata mea.
Am vorbit, am spus glume, am ras, am cantat am visat impreuna, cum intr-o zi, o sa ne intalnim si o sa cant cu Tudor "Poezie cantata" intr-un spectacol nemaipomenit si unic, iar Adrian o sa faca comentarii, asa cum numai Adrian Paunescu stie sa faca...
Vorbeam cu doi oameni foarte dragi si apropiati sufletului meu, doi oameni, cu care nu ma intalnisem si nu ne vorbisem niciodata pana atunci...
Badita Grigore asculta si zambea cu zambetul cela al lui ...
El ne cunostea bine pe toti trei si ne iubea foarte mult.
... Dragostea.
... Cand am coborat din avion pe aeroportul din Otopeni si am pasit pentru prima data pe pamantul PATRIEI mele necunoscute, am simtit cum de emotii mi se moaie picioarele. Badita Grigore care ma astepta impreuna cu o sama de prieteni in sala de asteptari, m-a luat usurel de bratul stang -si mie mi s-au muiat picioarele, cand am pasit pentru prima data pe pamantul TARII,- zice. O sa treaca, Anatol... De celalalt brat ma sprijinea prietenul Ion Anton. El se tinea tare pe picioare. Era iesean...
... A doua zi, Badita Grigore m-a luat sa-mi arate "Calea Victoriei" din Bucuresti. Am chemat un taxi. Cand l-a vazut pe Poet, soferul a palit la fata, apoi de fericire s-a inrosit ca para focului.
- Domnule Poet! ... Doamne! ... Ce noroc ... unde vreti sa va duc, Domnule Poet?
- Vreau sa arat fratelui Anatol "Calea Victoriei".
- S-a facut, ... Domnule Poet... Numaidecat...
Cand am ajuns, soferul a refuzat categoric sa ia bani de la Poet. In schimb s-a apropiat, a ingenunchiat si i-a sarutat Poetului mana.
- Sunt rasplatit - a zis. Sa va dea Dumnezeu multa sanatate! Si sa ne traiti Domnule Poet! ...
Apoi, fericit, a urcat la volan si a plecat...
Dragostea ...
... Apoi l-au zarit trecatorii...
Se apropiau cate unul, cate trei, mai multi...
Veneau in fata lui, se inchinau si-i sarutau mana. Batrani, femei, tineri, intelectuali, muncitori, studenti si mai ales taranii veniti de la tara. Duminica - zi de targ la Bucuresti...
Asa si nu a mai putut sa-mi arate "Calea Victoriei" Badita. Dar nu mi-a parut rau atunci, cum nu-mi pare rau nici azi. Pentru ca am vazut in schimb altceva, ceva, mult mai mult decat o simpla admiratie gen "Hollywood" pentru Poet.
- Parca nu ai fi numai Poetul, ci si marele preot al neamului Dacic de pe timpurile lui Buerebista, Badita Grigore, - ii zic.
- Ei stiu ca-i iubesc foarte mult, si-mi dau in schimb, toata dragostea si tot respectul lor. Inzecit mi-o dau, Anatol...
Dragostea...
... La Putna a venit lume de pe lume din toate colturile tarii si de peste oceane.
Au venit sa sarbatoreasca luminoasa amintire a Marelui Stefan al Moldovei. Multa armata, multa securitate, politie, ... inalte oficialitati, inalti prelati...
Am iesit cu Badita Grigore pe strada centrala si pare-se ca, unica, care taie oraselul in doua, de la un capat la celalalt. De cum l-au vazut, au prins a veni catre el.
Valuri dupa valuri. In cateva minute, strada in jurul nostru, s-a umplut de lume.
Traficul rutier, foarte intens in acele ore, s-a blocat din ambele parti. Lumea a format pe loc un fel de rand. Veneau la el, ii sarutau mana... Poetul, il intreba pe fiecare cum il cheama, apoi le scria cu mana lui numele pe cartile, hartile, ilustratele ori simple pagini rupte dintr-un caiet pentru "autograf" si le semna, dupa mai multe cuvinte cu urari de bine, simplu: Gr. Vieru.
Asa a trecut o ora, au trecut doua, trei...
Veneau, ii sarutau mana, primeau "Autograful", il strangeau la piept ca pe un odor de mare pret si plecau fericiti ca si-au primit "Tainul" de dragoste de la Poetul si Marele lor Preot.
In tot acest rastimp n-am auzit nici o voce furioasa de sofer injurand ori clacsonand, nici un ostean din multa armata, nici un politist ori jandarm n-a incercat sa imprastie lumea ca sa deblocheze traficul...
Politistii ostenii, jandarmii si soferii, asteptau si ei cuminti in rand sa-si primeasca "Tainul" lor de dragoste de la Badita Grigore.
Dragostea ...
... Nimic asemanator la Chisinau, in Republica "Moldoveneasca".
Mergeam cu Badita Grigore pe Bulevardul central al capitalei. Valuri de lume veneau din fata, valuri ne ajungeau si ne intreceau din spate... Cand ne vedeau, plecau ochii in jos ori si-i indreptau voit intr-o parte. Din cand in cand, auzeam franturi de conversatii intr-o limba straina si rece... Nici un cuvant in limba pe care Poetul a iubit-o atat de mult si a aparat-o.
Niciunul nu s-a uitat spre noi, niciunul nu ne-a salutat, nimeni nu s-a apropiat sa-i sarute Poetului mana...
Paseam amandoi tacuti, singurateci si tristi...
Doi straini, intr-un oras instrainat si dusmanos...
Ah, Dragostea...
... Priveam DVD-ul cu spectacolul de omagiere a celor saptezeci de ani de la nasterea Poetului, pe care mi l-a trimis Badita Grigore prin preabunul si preablandul nostru prieten Florin Carlan, de la New York.
... Inflorea tremurator
o Magnolie,
Si zicea, ca mor, ca mor,
o Magnolie...
Am dat sunetul la maxim si am deschis larg usa...
- Auzi ce frumos a mai scris Badita Grigore despre tine, Magnolia!?...
Auzi ce frumos mai canta Angela Similea?!
Despre tine canta. Magnolia!...
A auzit. Dimineata am gasit-o cu cateva buchetele de flori, imprastiate cochet prin coroana desfrunzita.
- Magnoliile nu infloresc niciodata Toamna...
Ce-ai facut Magnolie?...
Dragostea.
... Cand am auzit cumplita veste, l-am sunat pe badita Ion Ungureanu.
- Ce e? Cum e, Badita Ioane?
- Nu e bine Anatol... Parca sunt niste sanse... Dar... putine.
Plangea Badita Ion... plangeam si eu la celalalt capat al pamantului... plangea si Tezeu cu noi... Ce puteam face?
Spre dimineata, am auzit la televizor o voce grava anuntand: S-a stins din viata POETUL GRIGORE VIERU, cel mai mare poet...
Inlacrimat, am iesit afara pe scari...
- Stii Magnolia... Badita Grigore al nostru nu mai este... s-a dus Badita Grigore... s-a stins...
Magnolia stia. De data asta, n-a mai inflorit, desi eram in a doua jumatate a lunii ianuarie...
... Inchid ochii si-l vad pe Badita Grigore pasind fara graba, pe o raza dreapta de lumina, fara de sfarsit parca...
De fapt, nici nu e o raza, ci un drum desemnat de atotputernicul creator a toate, numai pentru EL, Badita Grigore - POETUL si MARELE PREOT al Neamului si e facut acest drum, numai din lumina, dragoste, liniste si pace. Stiu -la capatul drumului- Luceafarul, asteapta rabdator sa-i revina lacrima pe obraz... Badita Grigore....
Iar pe de o parte si alta a Drumului, doua siruri nesfarsite de magnolii inflorite, toate semanand leit cu magnolia ceia...
Poetul, se apropie zambitor de cate una admirandu-i coroana batuta cu flori, o inconjoara mangaindu-i tulpina cu gingasie, apoi se opreste ascultand concentrat. Vrea sa desluseasca ceva, acuma greu de deslusit ... E strigatul meu soptit.
La revedere, Badita Grigore! ... Pe Curand...
Anatol Razmerita,
Los Angeles, California, 02.08. 09 - Preluare din capitolul Articole.
Activitate de agent de ocrotire socială
(social worker)
În paralel cu cele patru activități pe care le-am parcurs în America (protecția mediului, consulatul general, scrieri și duhovnicească) a existat o a cincea activitate, grija de bătrâni, numită și social worker sau provider, despre care am vorbit mult în România la un simpozion la Piatra Neamț la două cenacluri, la clinica de Geriatrie și Cardiologie, condusă de prof. dr. Rodica Ghiuru, în 2010, și alt cenaclul cu aceeași tematică, în 2013, la Muzeul de Istorie Naturală, Iași, sediul Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859.
 |
La un interviu tv., acordat
doamnei profesor Magdalena Lupu, în 2015.
|
|---|
Orice asistență medicală este gratuită pe baza unor carduri de asigurare numite ,,Medicare” A;B;D. De cele mai multe ori familia nu se implică ci doar îi vizitează când are timp. Providerii cunoscând destul de bine situația bătrânilor din România de cele mai multe ori nu o invocă în prelegerile lor în România pentru a nu crea manifestări sociale care, cred că și așa sunt destule. În foarte multe situații providerii sunt membri ai familiilor bolnavilor și sunt bine plătiți de către guvern.
De ce titlul cărții este Nihil Sine Deo
(Nimic fără Dumnezeu)
Duhovnicul meu de peste 23 de ani, PC Părinte
Protoiereu al Coastei Pacifice, Constantin Alecse, care îmi
cunoaște viața din scrierile mele și din trăirea duhovnicească la
Biserica Sfânta Treime, împreună cu un OM, pe care nu l-am
cunoscut decât o singură dată în viață, pentru câteva minute,
Prof ing. Mircea Iordache, artizanul regiei cărții mele au
considerat că titlul cărții trebuie să fie Nimic fără Dumnezeu.
Aceste două persoane sunt cu atât de mult de apreciat, cu cât
domniile lor știau la ce efort se expun, atât părintele Alecse,
care în ultimii ani a scris 5 cărți, însumând peste 3000 de
pagini, cât și domnul inginer Mircea Iordache, care în calitate
de profesor, fiind ani mulți și inspector al Inspectoratului Școlar
Județean Suceava, a editat zece cărți. Atât duhovnicul meu, cât
și domnul Mircea Iordache mi-au adus în memorie o definiție a
altruismului, pe care am dat-o cu mulți an în urmă (,,Sunt
fericit, numai în măsura în care fac pe alții fericit”). Eu aveam o
inerție și pentru că scrierile mele, în proporție de 80% au
apărut în mai multe gazete în America, România și Basarabia.
Presupunând că au fost citite, la multe dintre ele primind
aprecieri prin email-uri și ținând cont de expansiunea
internetului și lipsa acută de timp a cititorilor, am gândit că
este inutilă cartea. Acum când, în doar două luni de când
domniile lor au luat inițiativa, la capitolele puse pe internet, am
peste 2000 de vizualizări, nu am suficiente cuvinte potrivite că
m-au mișcat din letargie. Vă mulțumesc PC Părinte Constantin
Alecse, pentru expunere de argumente ca să mă urniți din
lentoare, vă mulțumesc domnule profesor inginer Mircea
Iordache pentru inițiativa altruistă incomensurabilă care ați
manifestat-o în ajutorul dat. Veți dăinui peste timp și în cartea
mea, așa cum dăinuiți însutit prin scrierile domniilor voastre.
Justificarea titlului cărții "Nihil Sine Deo"
Iată de ce Nihil Sine Deo, deoarece Dumnezeu este ca o
stea care mi-a luminat drumul și m-a călăuzit și ocrotit toată
viața. Am fost orfan la câteva luni de la naștere, tata murind în
război. Am traversat o copilărie în vremuri nu numai tulburi,
dar și într-o sărăcie lucie în care a trăit cea mai mare parte a
lumii, de sub cizma roșie, pusă cu fața la pământ de un
cotropitor primitiv, hulpav și fără milă. Trăind într-o lume
măcinată de TBC și tifos exantematic, am fost ferit de aceste
molime chiar dacă am trăit între asemenea bolnavi și am avut
contacte cu ei. Copilăria, practic, începând-o în biserică am
prins dragoste de Dumnezeu și în orice anotimp al vieții nu l-am
uitat și timp pentru o cruce și o rugăciune, am găsit
totdeauna. Făcând o retrospectivă a evenimentelor limită la
care am fost expus am înțeles că șansele care m-au salvat au
venit de la Dumnezeu. Numesc câteva: este vorba de șase
accidente de mașină cu rostogolirea mașinilor, rămânerea cu
roțile în sus și eu ieșind în patru labe nezgâriat; căderea de la
etajul 2 a unei case pe care lucram fără nici o traumă, am făcut
cruce și câteva metanii și m-am urcat din nou la lucru. Copil
fiind îmi plăcea să călăresc cai, de trei ori cu diverși cai, prin
pădure, calul, poticnindu-se de cioate, s-a rostogolit cu tot cu
mine, dar eu am fost cu câțiva centimetri mai departe de a fi
prins sub cal. Nu mai enumer sute de situații în care putea fi
rău, dar a fost bine. În viața mea am citit sau auzit multe
păreri că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Mai cu seamă ateii.
Eu am concluzionat prin evenimentele vieții mele că Dumnezeu în fiecare zi se lasă văzut, nu trebuie decât să-l vedem. Am
venit în America la peste 53 de ani, am fost și încă sunt activ și
azi la 76 de ani, fără să am concediu medical vreo zi. O spun
asta nefiind un ipohondru, ba dimpotrivă necruțându-mă
vreodată. Privind la suferințele din jur și la faptul că mulți
camarazi de viață sunt plecați demult la Domnul, am înțeles că
cel ce nu m-a părăsit și nu mă părăsește niciodată este bunul
Dumnezeu. Deci, cu noi este Dumnezeu! Nihil Sine Deo!
Credite și Mulțumiri
Această carte a fost posibilă datorită sprijinului celor din jur. Dacă creațiile mele nu au fost maculatură de sertar, o datorez redacțiilor, publicațiilor, care le-am enumerat. Cu această ocazie le mulțumesc redactorilor: Fam. Vera și Radu Patton de la „Clipa”; lui Gabriel Stănescu de la „Romanian Roots”; Gavril Kovacs și Marius Georgescu de la „Meridianul Românesc”; Viorel Necula „Miorița USA”; Adrian Păunescu „Flacăra”; Ion Machidon „Amurg Sentimental”; „Familia Română” Biblioteca Județeană Petre Dulful, Baia Mare; Academician Nicolae Dabija „Glasul Națiunii”. Mulțumesc doamnei prof. Magdalena Lupu de la Tv.Iași; Mihaelei Crăciun de la TVR Internațional; Prof Dr. Rodica Ghiuru, pentru cenaclurile „Terapia prin speranță” și UMF Grigore T.Popa, Iași, cenaclul „Orizontul cunoașterii”. Mulțumesc soției mele Maria Anton, copiilor:Fam Preot Florian Frunză, cu fiica Ana Antoanela; Fam Preot Ion Virgil Anton și soției Mihaela; prietenilor: Victoria Puiu, prima care mi-a citit articolele și mi-a dat importante sugestii; Fam Doina și Mihai Ciobanu, în casa cărora am petrecut clipe memorabile cu Raisa și Grigore Vieru și, care au fost împreună cu copiii Ciprian și Laura, Gabriel și Monica la festivalul de poezie Grigore Vieru de la Hermeziu; poetei Elena Călugăru Baciu, care mi-a publicat articole în „Amurg Sentimental” și mi-a inclus în cartea ei eseuri; Zâna Cerchez, de la TVR Moldova, care mi-a citit articole și poezii adresate lui Grigore Vieru la momente aniversare; Marelui scriitor Ioan Dan, Părintele romanului istoric și de aventuri, care m-a impulsionat ani de zile să scriu; Familiei Grigore Vieru, care mi-a făcut onoarea să mă primească alături la festivaluri de poezie, la Vânători Neamț, Sighetul Marmației, Satul Mare, Hermeziu, Los Angeles, Chișinău și, doamnei Raisa Vieru, în casa căreia am petrecut multe momente plăcute; Fam. Daniel Corbu cu soția Filomena și tânărul vlăstar Poetesa Casandra; lui Christian Panaitescu junior, de la Trifty Oil Co.; prietenilor mei Anatol și Victoria Resmeritza și prietenilor ostenitori Daniel Crețu, Cristina Munteanu și Andreea Puzdere, pentru copierea multora din articolelor mele.
Poeta Elena Baciu Călugăru, despre Ion Anton
Eseistul, Ion Anton, din Los Angeles-California se situează la nivelul observatorului vieții din planul democrației americane. Plecat din țară de aproape 30 de ani, s-a obișnuit cu disciplina unei țări riguros condusă după legi.
 |
În România, lucrând mai mult de 20 de ani în funcții de
conducere, Ion Anton nu este deloc adeptul acelui "înșet înșet",
moldovenesc, chiar eu, zicandu-i adesea, bineînțeles în glumă,
Mr. Speed (Domnul Viteză).
|
|---|
Apoi, de marele poet Grigore
Vieru, distins oaspete al Californiei, care în 2002 a făcut un
sejur american, s-a ocupat în mare parte "bădia Ion", cum îi
place să spună marelui actor și prieten Tolea Resmeritza, și el
adoptat de Los Angeles. Poetul și eseistul Ion Anton este
permanent preocupat de ceea ce se întâmplă în țară. El însuși
mărturisește, în interviul dat, în iulie 2004, revistei "Flacăra":
"Când am plecat, am luat țara cu mine", sentiment manifestat
astfel și în revistele mai sus amintite.
Cunoscându-l personal pe Ion Anton pot spune că este
unul dintre românii care nu au uitat țara, ci chiar se implică în
activități care ar putea aduce cu adevărat democrația în
România, sub sintagma folosită de domnia sa în interviul
despre care am amintit și anume "America este o țară a
NIHIL SINE DEO
dictaturii legii", explicând în detaliu ce fel de dictatură a legii, în
sensul unei democrații autentice unde omul să nu poată călca în afara legii.
Așteptăm cu drag vocea înalt rostogolită în flori de
munte (deși par firave sunt cele mai încrâncenate în stâncă) a
poetului, eseistului, și de ce nu, a celui care își dorește foarte
mult să scrie un eseu despre satul său natal, în cadrul unei
lucrări mai ample, de divină inspirație, "Nihil Sine Deo - De la
Hermeziu la Los Angeles" - Repere Autobiografice. - Elena
Călugăru-Baciu
Ion Anton - Autodescriere (eseu)
Viața unui om poate fi imaginată ca și curgerea unui fir de apă printr-o albie pământeană. Devine firesc, ca omul să fie la un moment dat pe cărarea-albie într-un singur loc. El își poate extinde existența dincolo de albie numai cu mintea și cu sufletul lui. Fizic, el are un spațiu existențial foarte limitat. Deci omul lasă în urma lui o dâră ca un fum, care este ecoul trăirilor și faptelor sale, fapte devenite amintiri.
 |
|
 |
|---|
Curgere calmă a Prutului prin luncă |
Mal de Prut cu plopiș |
Cale de acces prin sat |
|---|
Am avut toată viața un inconfort, că în timpul care ne
devorează până la dispariție, nu putem cuprinde un spațiu mai
larg. Dar să vedem ce face firul de apă, în curgerea prin albia
lui, în timpul hărăzit de Dumnezeu, pe care noi îl numim viață.
Am pășit în albia mea, în spațiul pământean numit
România, într-o vreme când ploua cu bombe. Lumea se
zvârcolea spasmodic măcinată de ură, patimi revanșarde, pofte
expansioniste și orgolii nemăsurate, care a costat-o câteva zeci
de milioane din vlăstarele sale și distrugeri ale civilizației, care
au aruncat-o înapoi cu zeci de ani.
Când s-a terminat ploaia de bombe, Europa a fost
cuprinsă de o secetă devastatoare, care a generat chiar și
fenomene de canibalism. A fost o secetă naturală, iar în spațiul
cucerit de bolșevici a fost provocată, hrănindu-se cu câteva
milioane de suflete. Ceea ce n-a putut devora seceta, a
desăvârșit ciumă roșie prin deportări și distrugeri a tot ceea ce
se opunea s-au se presupunea că se opune criminalilor atei.
Acest balaur hulpav mi-a devorat și tatăl, odată cu milioane de
tați, lăsând în urma lor firave vlăstare în bătaia furtunilor care
bântuiau lagărul imens, în care aproape jumătate din Europa
gemea de opresiune și nedreptate.
 |
 |
 |
|---|
Familia Negruțeștilor |
Monumentul eroilor-Războiul II Mondial |
Școala din Hermeziu-1870 |
|---|
Încă de atunci mama m-a dus să mă întâlnesc cu nădejdea noastră, Dumnezeu, la Biserică. Deja la 8 ani purtam cravată roșie, dar îngenuncheam și în fața Sfântului Altar, recitând Crezul (pe atunci lumea, de frică, nu spunea Crezul în cor, ci doar un copil sau un bătrân).
 |
 |
 |
|---|
Vest: Intrarea în curtea Bisericii |
Parte din împrejmuire-Sud |
Intrare în curtea Bisericii |
|---|
Văzul și auzul nefiind
captivate de radio sau tv., am avut o copilărie în natură, unde
refulam toate efectele privațiunilor materiale și spirituale.
Mama natură, guvernată de legile ei inexorabile m-a
primit la sânul ei și m-a învățat să trăiesc cu generoasele ei
daruri-vânat, fructe, ciuperci, etc. M-a învățat să iubesc
frumusețile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, să visez și să o
zugrăvesc în cuvinte potrivite.
Veșnicia satului nemaiavând ce să-mi ofere, comunismul
decimând frumusețea morală și spirituală a țăranului, credința,
cultura, dragostea de pământ, neam și țară, am luat două
sacoșe cu cărți și caiete și mi-am încercat norocul la oraș.
Spuza de cunoștințe însușite la școală, din cele transmise
de un buchet de dascăli autentici, și cu nădejdea în Dumnezeu,
am bătut la ușile școlilor urbane. Am găsit o ușa deschisă și
pentru mine, dar am constatat repede că problema nu era
bagajul de cunoștințe, ci condițiile de subzistență. Acest
fenomen m-a determinat să încep foarte devreme autoîntreținerea.
Și, cu muncă și cu ajutor divin am văzut cum arată o
diplomă de inginer chimist. Așa s-a sfârșit o etapă și a început
urcușul. A urmat împlinirea misiunii pământene, întemeierea
unei familii, veriga ordinii naturale. Paralel cu obligațiile
profesionale am împletit frumusețea armoniilor familiale, cu
satisfacțiile muncii. În grădina bucuriile au răsărit două
vlăstare, la rădăcina cărora am revărsat toată energia și
dragostea noastră.
Profesional, am dăruit din puterea mea 35 de ani, îndrumând, instruind colective de truditori, din care, timp de 14
ani, am ținut în echilibru destinele comerciale ale unui colectiv
județean de peste 2400 de oameni. În 1994, înțelegând că
episodul 1989 n-a fost decât schimbarea unei dictaturi
monopartinice cu o dictatură pluripartinică, a eșalonului 2
comunist, mi-am înaintat demisia.
Între timp cele două vlăstare au copilărit, învățat,
crescut amândouă au devenit doctori, fiica doctor al trupurilor,
iar băiatul doctor al sufletelor - preot.
Văzând că fata-doctor nu era retribuită nici cât portarii
de la întreprinderea ce o conduceam, iar băiatul-preot nu
câștiga nici cât să vină cu trenul acasă o dată pe săptămână,
ne-am hotărât să emigrăm.
N-am emigrat eroic, așa cum au făcut-o milioane de
români, ci prin rude apropiate care ne-au deschis ușa întrării în
primitoarea Americă. În scurt timp prin purtarea de grijă a P.
C. P. Protoiereu Constantin Alecse, parohul Bisericii Sfânta
Treime, au emigrat și familiile copiilor. În scurt timp s-au
integrat și profesional în viață Americană.
După patru ani de salahorie în construcții, m-am realizat
profesional lucrând în protecția mediului.
În 12 ani de America am avut șansa să întâlnesc condeie
alese ale neamului nostru: poetul academician Grigore Vieru,
romancierul istoric Ioan Dan, părinții Revistei Clipa - Vera și
Radu Patton, academician Mihai Cimpoi, poetul Adrian
Păunescu, poeta și prozatoarea Elena Călugăru Baciu și nu în
ultimul rând bunul meu prieten și sfătuitor - Anatol Rezmeritsa.
 |
 |
 |
 |
|---|
 |
 |
 |
 |
|---|
Toți m-au încurajat și îndemnat să fac publice gândurile
mele. Prin găzduirea în paginile Clipei, Meridianului Românesc,
Viața Creștină, din America, Glasul Națiunii și Flux din
Republica Moldova, Flacăra, din România, au văzut lumina
tiparului poezii, eseuri, articole politice, jurnale de călătorie
foiletoane, etc. Este, cred, cea mai mare împlinire a sufletului
meu.
Dintr-un condeier de familie, mă simt un mesager al
cuvântului românesc spre sufletul tuturor acelora care îl
așteaptă. În toate câte le-am realizat Biserica a avut și are un
rol primordial în viață mea.
Revista de spiritualitate ortodoxă Viața Creștină, editată
sub îngrijirea P. C. P. Protoiereu Constantin Alecse mi-a deschis
deseori paginile sale găzduind din scrierile mele.
Că mi-a fost sufletul plin sau bântuit de furtuni, duminică
de duminică, întâlnindu-mă cu Dumnezeu, mi-am făcut ordineîn minte și mi-am turnat picături de liniște în suflet,
reîncărcându-mă cu energie pentru a curge lin în albia vieții
mele.
În Casa Domnului am trăit și viață culturală, prin
manifestările organizate și întâlnirile cu solii artelor românești,
ostoindu-ne dorul de neam și de Țară. Nu pot să nu constat că
arca salvării noastre este credința și că omul fără credință,
mort este. Așa dar NIHIL SINE DEO … (Nimic fără Dumnezeu)
Ion Anton - Biografie pe scurt
(Curriculum Vitae)
Sunt fiul lui Dumitru și al Zamfirei Anton. Tatăl Dumitru este fiul lui Constantin și al Anicăi Anton. Mama este fiica lui Vasile și al Ilenei Alupei. Copilăria am petrecut-o în Hermeziu. Bunicii după tată: bunicul a trăit până în anul 1845 când a murit de tifos exantematic. Bunica a fost o femeie cu puțină instrucție intelectuală, și de care nu înțeleg nici astăzi de unde a avut sursa de inspirație, încât, copil fiind, am auzit din gura ei povești pe care ni le spunea de câte ori părinții ne lăsau în grija bunicii. Erau povești care mai târziu leam găsit în cărțile de literatură școlară... (apasă aici pentru a accesa întregul CV).
Testimoniale
Elena Călugăru-Baciu
Ion Anton, ziarist, eseist, poet și mai ales un român deosebit…
Pe 26 iunie 2018, la Societatea Scriitorilor Români, cenaclul,
,,Mircea Eliade” s-a lansat romanul doamnei Elena Călugăru-Baciu
despre care a vorbit scriitorul, Florin Grigoriu. După o cronică amplă
a scriitorului menționat a luat cuvântul scriitoarea, Elena
Călugăru-Baciu despre cartea ,,Nihil Sine Deo” (Nimic Fără Dumnezeu).
Dragii mei colegi, vă anunț că între copertele acestea nu există o
carte, ci o biserică. Paginile cărții sunt coloanele de susținere a
ideilor, și faptelor românilor care au venit în America cu tot
,,calabalâcul” cum ar spune Calistrat Hogaș, scriitorul, care cuprinde
bunul simț, cei șapte ani de acasa și mai ales școala pe care
contemporanii o critică fară simțul adânc al învățăturii pe care
neamul nostru a primit-o, fiindcă a uitat-o, datorită nedreptății
sociale pe care a îndurat-o. Vicisitudinile traiului ne fac să
confundăm binele cu răul si răul cu binele în proporții diferite.
|
|---|
Scritorul
ne arată cum plini de dorință prin unirea lor sub lumina Bisericii,
Rugăciunii și mai ales a Muncii, Învățăturii, Talentului, Obiceiurilor și dece, nu, a Tradițiilor reușesc să devină cetățeni de mare valoare
altor state cu gândul că poate unii sau copiii lor se vor întoarce în
casa strămoșilor lor, a căror limbă nu le dă pace, ale căror sărbători
de Crăciun, Paște, Rusalii, etc., se închină în fața altarelor
deschise, unde vorbește părintele, fie că se numește Constantin Alecse
fie altfel sau se cântă TE DEUM de talentatul tenor Gabriel Vamvulescu sau
altul, sau se recită versuri lui Hristos de către actorul Anatol
Răzmeriță sau se merge conduși de Ion Anton și alții la colindat cu
traista de covrigi încălzită de colindele strămoșești care anunță
bogățîa recoltelor, sănătatea oamenilor, ca să nu vă mai spun despre
costumele naționale care depășesc prin lucrătura modelelor multe
culturi milenare...Ehei… român să fii și vei simți lacrimi fierbinți
pe obraj de mândrie că tu duci altor lumi creații milenare de înaltă
trăire întru Dumnezeu cum nu ai mai citit nicăieri în lume… NU este
mândrie și dacă ar fi nu este niciun păcat că fie aici pe Dunăre sau
Carpați noi românii după cărțile vechi grecești și latine și chiar
unele chinezești care se găsesc după unele surse în Manciuria… suntem
aici la Marea cea Mare de … vă las pe domniile voastre să citiți și să
socotiți…!
Există în carte un capitol care se numește ,,Dragoste” este vorba despre dragostea frățescă manifestată de oamenii de cultură Grigore Vieru, Anatol Răzmeriță și Ion Anton sub strașina Bisericii noastre ortodoxe care măresc toate puterile unei limbi atot cuprinzătoare în HORA UNIRII NEAMULUI DE PRETUTINDENI.
Să FII SĂNĂTOS DRAGĂ POETE, ION ANTON SĂ SCRII NEAMULUI TĂU MEREU CARTE FRUMOASĂ!
Consemnează Elena Călugăru-Baciu
Ion Anton - A Biographical Sketch
Mr. Ion Anton's life could be imagined as a stream of water flow through the riverbed of God's creation. Ultimately, the man leaves behind him a trail, like a smoke, which is the echo of his feelings and their actions, which became memories.
Ion Anton was born in Romania of Christian parents, who raised him in the fear of God, Faith, and respect for the Holy Orthodox Church.
In Romania, he got a Diploma in Chemical Engineering. His activity in Romania, over 35 years was divided into 2 phases: a). Chemical Engineering and, the last phase (over a period of 14 years), b) Regional Director of Commerce, supervising over 2400 people.
In 1994, he immigrated in the United States, together with his family (his wife, and their 2 children' families: daughter Antoanela, married to a priest in ROEA Diocese, and a son, also a priest in that same Diocese.
In the United States, he continued to work in the Chemical Engineering field until he retired, while - from the spiritual point of view - he became very involved in the church life.
As a member of the Holy Trinity Romanian Orthodox Church, under the pastorship of Very Rev. Fr. Alecse Constantine, parish priest of Holy Trinity Church, Ion Anton fulfilled duties such as public relations chairman, publications coordinator, chairman of the building project, chairman of the Board of Directors/Parish Council, etc.
As a poet and writer, Ion Anton wrote extensively poems, essays, political articles, travel journals serial, etc...for Romanian publications abroad, such as: Romanian Meridian, Christian Life, The Moment/Clipa.
Affiliations and collaborations - ROEA - Romanian Orthodox Episcopate of America; Holy Trinity Romanian Orthodox Church Holy Trinity: cantor, member of the Parish Council, Chairman of the Board, Building Committee member, lecturer, public relations, correspondent; "The Christian Life", quarterly magazine, co-editor, cultural correspondent; Romanian Global News - correspondent; The Moment/Clipa - member of editorial committee; Romanian Meridian, correspondent; "Miorita" - The Confort, correspondent; The Romanian Echo, Oregon, correspondent; Romanian World Council, member; Romanian Family County Library "John Dulfu" (Romania) correspondent; Romanian Internet - correspondent; Press review - Events, occasional correspondent; Radio Metaphor, Canada, USA and Australia; "Painter Nicolai Constantin" Museum, Frankfurt, Germany, project manager; Exhibits in America in 2009; "Hello Iasi" Newspaper, occasional correspondent; "Biserica.org" Forum, for group discussions, English and Romanian, on religious topics, predominantly Orthodox.
