Notă: Pentru mărirea imaginilor de mai jos, apăsați pe fiecare fotografie separat. 1. Cuvânt la Sărbătoarea Zilei Naţionale a României
|
---|
Conferențiarul și poetul |
Figura lui fragilă nu dădea de bănuit ce forţă ascunde spiritul său. Am scris cu ceva ani în urmă un articol despre această trăsătură a sa intitulându-l: Grigore Vieru când sfânt pentru unii, când zmeu pentru alţii.
|
---|
Românii din America l-au avut că oaspete în mai multe rânduri, dar cea mai fertilă comuniune cu spiritul sau l-au avut în urmă vizitei din 2002-2003, când oricât de captivaţi sunt trăitorii din America de iluzia banului, au găsit timpul să-l întâlnească şi să-l cunoască pe marele poet.
Am mai scris-o că în toate comunităţile în care a descins, Grigore Vieru a fost întâmpinat ca un vechi prieten cu care te reîntâlneşti după mulţi ani. A fost asimilat ca un mesager al aspiraţiilor acelora de pe pământul de origine.
Animat de ecoul acelor trăiri şi a multor întâlniri la Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Putna, Vatra Dornei, românii americani au constituit un comitet de iniţiativă pentru a cinsti prin eternizare la Iaşi (primul oraş în care a păşit poetul la prima vizită în România în 1973 ) memoria marelui dispărut. La mulţi conaţionali s-a apelat pentru susţinere financiară, puţini au răspuns faptic însă.
Iaşiul a avut sensibilitatea că prin Domnul Gheorghe Nichita primarul oraşului, prin directorul economic domnul Victorel Lupu, Consiliul Municipal să aprobe fără rezerve finanţarea unui bust Grigore Vieru, cu amplasarea în renumitul parc Copou, lângă Alecsandri, Creangă, Junimiştii secolului XLX şi XX şi lângă statuia şi teiul "Luceafărului poezii româneşti, Eminescu", a cărui lacrimă Grigore Vieru, s-a considerat toată viaţa. În momentul dezastrului poetul se întorcea de la comemorarea a 150 de ani de la naşterea lui Eminescu sărbătorită la Cahul, când destinul, poate cine ştie, i-a scos în cale acel hotar prin care a trecut în veşnicie.
Săvârşirea acestei lucrări n-ar fi fost posibilă fără solicitudine şi omenie din partea unor exponenţi ai primăriei municipiului Iaşi cum ar fi, domnul Director Ing. Mihai Chirică, domnul Mihai Pricop, şi a reprezentanţilor Consiliul Mondial Român - iniţiatorul lucrării, Ing. Mihai Ciobanu şi artist plastic Rodica Postolache, care nu şi-au precupeţit timpul şi energia da a cinsti memoria aceluia pe care l-au cunoscut şi l-au iubit, Grigore Vieru.
Pentru execuţie s-au găsit oameni de suflet, arhitectul Gheorghiţă Vornicu - Gheorghe, prof univ. Ioan Carcea, care pentru sume modice au executat o lucrare de o ţinută artistică excepțională.
Bustul lui Grigore Vieru te priveşte blajin, ocrotitor cu un zâmbet coborât din altă lume, lumea umbrelor. Discutând cu domnul Vornicu, mi-a explicat că în tot timpul executării mulajului a vorbit cu lutul din care l-a plăsmuit încât a simţit că i-a dat suflet. Credem că prin această lucrare împlinim o parte din visul marelui poet al Neamului, de a-l etniza şi acolo unde a visat să ajungă până în 1973, pe malul drept al Prutului.
Nu în ultimul rând se cuvine a evidenţia entuziasmul cu care au îmbrăţişat iniţiativa noastră domnul senator Titus Corlăţean, Preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului şi domnul Eugen Tomac, Ministru Secretar de Stat al MAE.
Componența comitetului de iniţiativă: Ciucă Virgil, Pr Constantin Alecse, Pr Theodor Damian, Rodica Bostan, Mircea Popescu, Dumitru Caranfil, Neculai Popa, Anatol Răzmeriţă, Radu Luchian, Ion Anton, Constantin Hagiu, Mihai Stan, Vasile Bechis. Eterna și pioasa memorie! (Eveniment ținut la Iasi, Romania, prezentat în Revista Viața Creștină, Vol. 52, issue 5-12)
3. Unirea Principatelor Române și Comemorarea poetului Grigore Vieru
(Los Angeles –22 ianuarie 2012)
Aniversarea Unirii Principatelor Române, a avut loc duminică 22 ianuarie 2012, la finele Sfintei Liturghii, printr-o Slujbă a Te-Deumului, şi un cuvânt comemorativ, rostit de dl Ion Anton, care a subliniat dubla însemnătate a acestei aniversări: Unirea Principatelor, şi comemorarea de 3 ani de la plecarea la veşnicie a poetului basarabean Grigore Vieru. La această comemorare, poetul ar fi împlinit vârsta de 76 de ani. Ca un omagiu pios, în memoria marelui „Bădiţa Vieru”, reproducem, mai jos, crâmpeie din cuvântul conferenţiarului: „IMO Grigore Vieru - În loc de urări, condoleanţe!…”:
De asemenea am publicat câteva încercări poetice (poezie, dar şi proză…!), înainte că „Bădiţa Grigore” să fi trecut la veşnicie, cât şi după, în momente de deznădejde, fiind hărţuit de câteva condeie boante, care au picurat otravă, în sufletul marelui dispărut.
Dintre acestea menţionez: Grigore Vieru, văzut de aproape; Interviu cu poetul academician Grigore Vieru; Limba Română, Poetului Grigore Vieru (În Memoriam); Ne-a părăsit marele poet Grigore Vieru; Nu ucideţi lumina! (în apărarea poetului Grigore Vieru); Poezie - Lui Grigore Vieru (aniversarea a 73-a); Poezie - IMO poetului Grigore Vieru, s.a. Dumnezeu să-l odihnească în pace, în Panteonul marilor figuri, ale neamului românesc! (Preluare din Revista Viața Creștină, Volume 55, Issue 1– 6, 2012)
4. Unirea Principatelor,
(Ziua Culturii Naţionale Române, comemorarea poetilor Mihai Eminescu şi Grigore Vieru)
Împlinirea celor 165 de ani de la naşterea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, s-a omagiat la Biserica Ortodoxă Sfânta Treime din Los Angeles, California, duminică 18 Ianuarie 2015, la finele Sfintei Liturghii.
S-a comemorat de asemenea Unirea Principatelor Române, şi cei 6 ani de la trecerea în eternitate a marelui poet basarabean Grigore Vieru (2009).
Bustul lui Grigore Vieru plasat pe Aleea Clasicilor din Chișinau |
S-a slujit un parastas de obşte, în cadrul căruia s-au pomenit înfăptuitorii Unirii Principatelor Române, marele Mihai Eminescu, poetul basarabean Grigore Vieru (pomenire de 6 ani), Paulina Ciocan (pomenire de 6 luni), Ecaterina Livia Literat (pomenire de 9 zile) şi Alexandra Potângă (pomenită de 3 ani).
|
---|
Interpretând plecarea sa în eternitate, poetul Grigore Vieru notează că, aflându-se într-o stare agitată, sub semnul cumpenei între Dumnezeu şi cel cel rău, şi-a propus să vină din ce în ce mai stăruitor cu ceva care s-o cumpănească, s-o îmbuneze, cântecul şi zicerea aforistică, adică, proverbul, în epocile când omul nu are timp pentru reflecţii şi este orbit de atâtea neclarităţi; acestea par a fi mijloacele cele mai eficiente şi mai moderne.
Grigore Vieru a fost omagiat de mari personalităţi ale spiritului românesc. Academicianul Ion Simion l-a numit poet cu lira-n lacrimi, un simbol al renaşterii spirituale şi naţionale a Basarabiei. Nichita Stănescu l-a numit ca un adevărat poet care transfigurează natura gândirii în natura naturii. Zoe Bușulenga îl numeşte pe Grigore Vieru poetul care se face ecoul tuturor fiinţelor, contopindu-se în sufletul neamului său.
În toată viaţa sa poetul a privit eternitatea că pe o situaţie imprevizibilă şi inevitabilă.
Vorbind despre Unirea Principatelor Române de la 1859 precizăm că un rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi afirmarea necesităţii strângerii laolaltă a tuturor românilor în unice hotare, în cadrul unui singur stat naţional, independent, l-a avut activitatea desfăşurată de oamenii de cultură moldoveni, munteni şi transilvăneni în cadrul instituţiilor înfiinţate în prima jumătate a secolului 19.
Carol I |
Ferdinand I |
Carol al II-lea |
Mihai |
---|
Literatura contemporană privind Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1959 a devenit ecoul învolburărilor din care avea să se plămădească România Modernă.
Desfăşurarea lucrărilor Divanurilor ad-hoc, acţiune de propagandă unionistă, unirea Moldovei cu Ţara Românească prin dublă alegere că domn a lui Alexandru Ioan Cuza, apoi şirul faptelor politice, care în 1864 duce la forme instituite complete, în fine, figura lui Cuza Vodă în care Unirea dobândea personificarea ei atât de populară, au inspirat deopotrivă pe prozatori, poeţi, dramaturgii şi oratorii vremii.
Evenimentul s-a încheiat printr-o agapă frăţească ad-hoc.
La mulţi ani, România! şi eternă amintire făuritorilor Unirii Principatelor, marilor poeţi EMINESCU şi VIERU!, şi tuturor celor comemoraţi. Participant (Sursa: Revista Viața Creștină, Vol. 58, 1-6, 2015)
5. Cinstire prin neuitare, de Ion Anton
("Ziua Mamei" La Biserica Sfânta Treime -2006)
Intrată în rânduiala Bisericii Sfânta Treime din Verdugo Road, tratarea cu mare cinstire a evenimentelor care marchează momente din viața poporului român, Duminică 14 Mai 2006 prin grijă P.C. Pr. Protopop Constantin Alecse după Sfânta Liturghie s-a oficiat un Te-Deum înălțându-se rugăciuni pentru toate mamele din lume pentru monarhie și eroii neamului, care s-au jertfit pentru apărarea gliei străbune și slavă sfintei lui Dumnezeu Biserici. N-au fost uitate nici mamele care au trecut în veșnicie.
Omagierea Mamei
În oceanul lumesc, locul mamei este primordial.
De la proto-mama lumii, Eva, și până în zilele noastre,mama a fost figura centrală,care a zămislit viață și după locul fiecăruia, hărăzit de Dumnezeu, fructul dragostei feminine a cuprins de-a lungul istoriei planetare paleta tuturor caracterelor.
Conferențiarul oferă câte o floare doamnelor din biserică |
Prin mama Creatorul asigura perpetuarea actului creației. Numai puterea de a realiza că oricare om are o mama,care a investit în el dragoste fără margini,grijă fără odihnă,eforturi imense pline de dăruire,ne-ar face să fim caritabili și buni,să înțelegem că pe acest pământ este loc pentru toți și că nu avem nimic ce nu putem împărți,deoarece Dumnezeu a dat totul, tuturor.
|
---|
O fac printr-un fragment dintr-o "Odă închinată femeii", femeii și femeii-mame, de către poetul basarabean Dumitru Macovschi:
"Sărut femeie mâna ta"Sărut femeie,mâna ta |
Nevinovat li-i somnul mamă,Copiii dorm în cuibul lor.
|
---|
Cinstire prin neuitare, de Ion Anton, eveniment dedicat „Zilei Mamelor”, ținut la parohia Sfânta Treime din Los Angeles, a fost menționat de unele site-uri românești de referință. Astfel:
Biserica Sfânta Treime, din localitatea Verdugo Road a fost duminică, 14 mai, locul de oficiere a unui Te-Deum, ocazie cu care au fost înălțate rugăciuni pentru toate mamele din lume, pentru monarhie și pentru eroii neamului, care s-au jertfit în apărarea gliei străbune și slava sfintei lui Dumnezeu Biserici, informează Romanian Global News. Evenimentul s-a înscris în linia generală a cinstirii evenimentelor care marchează momente din viața poporului român… Radio Trinitas din Iași ... Biserica Sfânta Treime din Verdugo Road, a fost duminică, 14 mai, locul de oficiere a unui Te-Deum, ocazie cu care au fost înălțate rugăciuni pentru toate mamele din lume, pentru monarhie și eroii neamului, care s-au jertfit pentru apărarea gliei străbune și slavă sfintei lui Dumnezeu Biserici... Romanian Global News
6. Slăvindu-L pe Hristos - Crăciunul 2006 - Sf. Treime: Colinde
Crăciunul cu Înalți Oaspeți din România
Participanți la Slujba de Crăciun |
Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos;
|
---|
La Sf. Altar, au ajutat Ipodiaconii Liviu Constantinescu și Panait Cofuioti. După săvârșirea celor sacerdotale, toți participanții au fost invitați în sala parohială, unde Doamnele Reuniunii au pregătit gustări. Deasemenea, distinsele doamne Maria Pincu și Emilia Popa, au servit un bogat meniu spre pomenirea neuitatului enoriaș, Traian Pincu, care în urmă cu șapte ani, chiar în ziua Nașterii Domnului, s-a săvârșit din viață.
Participanți laprogramul de colinde |
Subsemnatul și duhovnicul meu în timpul programului |
Silvia Totan, Gabriel, Daniel Stoica & soprana |
Tinere talente din România ne-au colindat la L.A. |
---|
În continuare, din inițiativa dlui Gabriel Vamvulescu și prin purtarea de grijă a părintelui Constantin Alecse, am fost onorați cu prezența doamnei profesor de pian, dr. Silvia Totan, șlefuitoarea talentelor diamantine, bas bariton G.Vamvulescu; tenorul Daniel Stoica, invitat al scenelor din Austria, Ungaria și al celor românești; soprana Georgeta Grigore, de la Opera din Craiova, care la doar 31 de ani, are în repertoriu însuflețirea eroinelor din Tosca, Falstaff, La Boheme, Carmen, Cavaleria Rusticană, etc..., cât și un bogat repertoriu simfonic din JSBach; Handel; Mozart; Beethoven.
Doar patru, dar au reușit să deschidă ferestrele sufletelor noastre și să le inunde cu armonii bine plăcute i-am admirat și ascultat cântând Colindele noastre cu cuvinte simple și răscolitoare. Auzindu-le acordurile melodice, vocea d-lui Gabriel Vamvulescu îți sugerează ecourile Carpaților înaltele, lui D Stoica sunt că freamătul falnicilor codri ai României prin frunzele și ramurile cărora suflarea vântului cânta cu milioane de voci, tainicele doine milenare izvorâte din duioasele suflete ale străbunilor iar vocea sopranei Georgeta Grigore, sugerează susurul apelor care după ce coboară tumultos descătușate din strânsoarea munților își găsesc liniștea sub îmbrățișarea mănoaselor câmpii ostoindu-le zbuciumul primar.
După ce ne-au desfătat sufletele ascultând nemuritoarele
colinde românești, fiecare dintre cei trei protagoniști, acom-paniați profesional și cu căldură mentorului, și-au etalat talentul în mod individual.
Daniel Stoica a dat tonul cu nemuritoarea Granada. Acordurile pianului prefațează dezlănțuirea furtunii, intrarea vocală a tenorului parcurge un crescendo sunetele escaladând treaptă cu treaptă până la acute, când interpret și ascultători, sunt cuprinși de extazul trăirii ritmului, atingând apogeul plăcerii auditive.
După tumultul Granadei, vocea caldă a sopranei coboară liniștea în universul nostru prin revărsări de acorduri, turnând picături de bucurie în auzul nostru în timp ce pianul modelează armonios prin acompaniament, mărgăritare sonore.
Este rândul lui Gabriel Vamvulescu ca printr-o inter-pretare de înalt profesionalism, să ni-l aducă pe scenă pe Ion-Nebunul din Năpasta, de Sabin Drăgoi, care fiind acuzat de o crimă pe care n-a comis-o, are accese de nebunie, din haosul cărora se conturează vedenii cu Maică Domnului. Interpretul, prin gravitatea vocii și jocul de scenă, zugrăvește drama lui Ion, făcându-ne s-o trăim alături de el și să-i fim solidari sau compătimitori, spre a-i îndulci nenorocirea. Vedenia cu Maica Domnului, induce în sufletul său zbuciumat, un licăr de lumină, sugerându-i calea spre izbăvire.
Și așa, într-un timp relativ scurt, am trăit o multitudine de sentimente, de la cele duhovnicești la cele culturale și comunitare.
Dar iată că-și face apariția Moș Crăciun, prin Paul Eremenco, care, de sub bogata poală a tradiționalului brad, oferă daruri micilor enoriași, plini de emoții și bucurie.
Așa s-a împlinit prima zi de prăznuire comunitară a Nașterii Domnului, după care ne-am îndreptat la casele noastre spre a desăvârși bucuria adusă pe pământ de Nașterea Celui fără de început.
7. Rădăcinile Unirii (2008)
Motto:
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește.
(Hora Unirii, de Vasile Alecsandri.)
Nu trebuie să fii un mare istoric că să realizezi necesitatea actului Unirii, că formă de solidaritate socială și politică pentru a lupta, fie împotriva unor forțe care submi-nează ființă națională a unui stat , libertatea și independența să, fie împotriva unor factori interni cu același efect. Această cu atât mai mult, cu cât, în context fiecare unionist este o par-ticulă constitutivă a edificiului Unirii.
De aceea, fiecare participant trebuie să știe legătură indisolubilă dintre cauza și efect, adică de ce face ceea ce face, iar după săvârșirea actului conștient al unirii, care sunt efectele ei asupra evoluției sociale, economice și politice, asupra înfăptuitorilor ei.
Unirea este un act liber consimțit, altfel nu este decât o alianța sau un act coercitiv.
Trei imperii își dispută dominația asupra Principatelor Române – cel austriac, cel țarist și cel otoman, care în fața iminenței ca Principatele să-și capete independența, s-au aliat înăbușind pe rând vâlvătaia. Răscoala lui T. Vladimirescu a fost înăbușită în sânge.
Exilul unionist antrenează în această cauză personalități de prestigiu din Europa, care agreează cu Unirea, susținând-o. Europa se împarte în două: pro unioniști și anti unioniști, generând conflicte diplomatice între cele două părți.
Pe plan intern, constituirea adunărilor ad-hoc, compuse în majoritate din unioniști, își fac program în care prevăd:respectarea autonomiei, Unirea Principatelor într-un singur stat numit România, puterea legiuitoare să fie încre-dințată unei adunări obștești în care să fie reprezentate toate interesele nației. Voința de unire a românilor a făcut obiectul întrunirii puterilor europene, în vara lui 1858, spre a elabora Convenția - Constituția Principatelor.
Pe linie administrativă au loc multiple reforme, contopirea serviciilor de vamă, unificarea cursului monedelor și administrației telefonului, ziua de 24 ianuarie fiind proclamată drept sărbătoare națională, iar zimbrul și vulturul devin părți componente ale stemei. Dar reformele fundamentale ale Unirii au fost:
- reforma agrară
- reforma electorală
- secularizarea averilor mănăstirești și preluarea autocefaliei Bisericii Române față de Patriarhia de la Constantinopol.
- s-a elaborat o nouă Constituție, care îmbunătățește Convenția de la Paris (1858), prin introducerea unor instituții noi, - Senatul bicameral și Consiliul de stat - care elaborează legi.
- reforma Învățământului, cu gratuitatea celui primar și înființarea primei Unități de Învățământ Superior din România (1860). Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a demonstrat Europei maturitatea politică a Națiunii Române, care a reușit, într-o epocă de mare agitație socială și de profunde transformări, să-și impună voința națională.
8. Ziua Națională a României
Doua Comemorări Naționale (2003-2004)
Din inițiativa P. C. Părinte Protopop Constantin Alecse, Parohul Bisericii Sf. Treime, duminică 30 noiembrie 2003, după Sfânta Liturghie s-a oficiat un Tedeum închinat zilei Naționale a Poporului Român și acelora care prin jertfa lor au făcut posibilă Marea Unire din 1918.
9. Unirea Principatelor Române
(Din cuvântul aniversar, rostit de Ion Anton, duminică 25 ianuarie 2004, la sfârșitul Slujbei Te-Deumului)
Înăbușirea revoluției din 1848, nu a pus capăt dorinței românilor de a înfăptui programele propuse. La aceasta, un rol important l-au avut exilații români care s-au împrăștiat în întreaga Europă.
Imperiul Otoman și Rusia Țaristă, sfidând interesele poporului român și asigurându-și dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman - în primăvara anului 1849 - o Convenție, valabilă pe șapte ani și care știrbea grav suveranitatea Principatelor.
Prin Convenție, domnitorii celor două țări, considerați înalți funcționari ai Imperiului Otoman, erau numiți direct de sultan, cu acordul puterii "protectoare" (Rusia) pe timp de șapte ani; Adunările obștești (ordinare și extraordinare) se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri Ad-hoc; în Principate erau staționați 25.000 de soldați pentru fiecare din cele două puteri; în baza Convenției au fost numiți domnii: Barbu Știrbei, în Țară Românească, și Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.
Împotriva celor decise la Balta Liman, emigrația română a adresat un protest Adunării Naționale Franceze, și din inițiativa lui C.A. Rosetti, la Paris, la începutul lunii iunie 1849, s-a constituit Comitetul Democratic Român.
Războiul Crimeii, declanșat în cursul anului 1853, a fost un rezultat al contradicțiilor dintre puteri și a avut importante consecințe pe plan european; înfrângerea Rusiei a creat un nou echilibru pe continent, și a îngăduit ca problema românească să fie tratată că o problemă europeană.
Franța susținea înfăptuirea Unirii sub un principe străin; pentru Unire s-au pronunțat Rusia, Prusia și Sardinia; Anglia nu s-a pronunțat, problema rămânând deschisă. Împotriva Unirii au fost de la început, Turcia și Austria, pentru că fiecare avea sub stăpânire teritorii românești.
După anul 1853, pașoptiștii moldoveni și munteni s-au reîntors masiv în țară; conducătorii mișcării unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită "Partida națională"; s-au format Comitete ale Unirii, care au făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ, o singură Adunare.
Lucrările Adunării Ad-hoc s-au deschis în septembrie 1857, și pentru prima oară au fost prezenți și deputați țărani, și tot pentru prima oară toate forțele sociale și politice erau chemate să se pronunțe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 / 19-29 octombrie, Adunările Ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești au votat rezoluții asemănătoare, exprimând, unanim, voința lor de unire: unirea Principatelor într-un singur stat; autonomia și neutralitatea noului stat astfel format; prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ și constituțional, garanția colectivă a celor 7 puteri.
Cererile Adunărilor Ad-hoc, cuprinse într-un raport al Consiliilor puterilor europene, au fost înaintate reprezentanților puterilor garante la Conferință de la Paris din 10/22 mai - 7/19 august 1858. A fost adoptată o Convenție care cuprindea statutul internațional și principiile de organizare a Principatelor; se oferea românilor o unire incompletă.
Statul astfel rezultat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, dar cu excepția a două instituții cu adevărat unice - Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție - ambele cu reședința la Focșani, în cele două țări ar fi trebuit să fie doi domni, adunări și guverne separate. Trebuie precizat că prin Convenție, nici nu se încuraja, nici nu se descuraja "Partida Națională" din cele două țări în aspirația ei spre unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleși în cele două țări trebuie să fie persoane separate.
Convenția de la Paris cuprindea o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor și a monopolurilor, statornicea raporturile dintre proprietari și țărani pe baze noi, moderne; legea electorală prevedea un cens ridicat, restricție incompatibilă cu progresul.
Peste 30.000 de oameni s-au aflat în preajma clădirii Adunării în acele zile istorice; într-o ședință secretă deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea tot a lui Alexandru Ioan Cuza, propunere acceptată în unanimitate.
Alegerea aceluiași domn în ambele Principate a reprezentat o însemnată victorie a poporului român în lupta pentru formarea unui stat național unitar.
Puterile europene, întrunite la Conferința de la Paris, la 26 august / 6 septembrie 1859, și sub presiunea evenimentelor internaționale - izbucnirea războiului Franței și a Sardiniei împotriva Austriei era iminent - au fost nevoite să accepte faptul împlinit de români; Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoaștere limitată, însă, numai la durata vieții acestuia.
Actul de la 24 ianuarie 1859, a inaugurat politica faptului împlinit și a determinat, pe plan internațional, o reacție contradictorie: acceptată de către Franța, Rusia, Sardinia și Prusia, primită cu rezervată prudență de guvernul englez, dubla alegere a lui Cuza fiind combătută de Turcia și Austria.
Situația creată în cele două Principate a fost obiectul Conferințelor de la Paris 26 martie / 7 aprilie - 25 august / 6 septembrie, unde, în final, a fost recunoscută dublă alegere de toate puterile europene. Un rol important în realizarea acestui obiectiv, în lipsa unor reprezentanțe diplomatice, l-au avut misiunile speciale, trimise în capitalele europene pentru a explica faptele și a purta tratative cu Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris.
Recunoașterea internațională a dublei alegeri și a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii României moderne. Un sprijin deosebit de important în punerea în practică a marilor reforme, l-a avut domnitorul din partea cabinetului condus de către Mihail Kogălniceanu (12/24 octombrie 1863 - 26 ianuarie / 7 februarie 1865).
În timpul guvernării Kogălniceanu au fost adoptate: legea secularizării averilor mânăstirești, legea organizării puterii armate, legea instrucțiunii publice, legea comunală și au fost, după modelul francez, puse în practică, codul penal și de procedură penală și legea organizării judecătorești. Legile electorală și rurală cu toate că au avut anumite limite au ajutat mult la dezvoltarea ulterioară a tânărului stat.
Prin Proclamația (dată la 26 august 1864) se putea citi printre altele: "De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticica de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi voi aveți o patrie de iubit și de apărat".
Situația dificilă din interior, unde Cuza era suspectat de radicali că ar intenționa să perpetueze regimul personal, neliniștea provocată pe plan extern de temerile că România ar dori să-și proclame independența, au slăbit pozițiile domnitorului și au reanimat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture; complotiștii au reușit să-și realizeze planurile, atrăgând de partea lor o parte din rândurile armatei (colonelul C.Haralambie, maiorul D.Lecca, ș.a.), l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866; a fost instituită o locotenență domnească, alcătuită din L.Catargiu, N.Golescu și colonelul Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta n-a acceptat coroana.
În istoria noastră națională, Alexandru Ioan Cuza reprezintă o personalitate incontestabilă; în perioada cât el s-a aflat la cârma țării au avut loc transformări structurale ce au deschis drumul spre dezvoltarea statului român; Cuza a manifestat competență și patriotism, a condus cu demnitate și dezinteres având asigurat un loc statornic în memoria poporului nostru. S-a stins din viață, departe de patrie, la Heidelberg, în Germania, în noaptea de 15 mai 1873, și a fost înmormântat la Ruginoasa. În fața mormântului, Mihail Kogălniceanu spunea; "Veșnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre și ale fiilor noștri; și cât va avea țara aceasta o istorie ... cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I".
10. Hai să dăm mână cu mână, … Cei cu inima română
- România la 150 de ani –
Unirea Principatelor Române de la 1859, primul pas spre crearea Statului Român modern. La acest pas au contribuit atât evenimente din viața internă a Principatelor (Moldova și Țara Românească), cât și circumstanțe externe. Pe plan intern, determinante au fost revoluțiile românești de la 1848. Prima revoluție a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, când un grup de tineri nobili crescuți în ideile școlii ardelene și îmbogățiți în doctrinele moderne ale școlilor occidentului, au lansat un program subțire în conținut și sărac în idei, de aceea pâlpâirea focului lor revoluționar a și fost lesne înăbușit. În esență, prin programul lor cereau o guvernare constituțională controlată de libertatea presei și să sporească demnitatea națională prin instituirea unei gărzi civile. Ori este de reținut, că abia se născuse Regulamentul Organic, constituție încă nefiind vorba. A doua revoluție și cea mai puternică, a fost cea a românilor din Transilvania, care a avut ca punct de plecare marea adunare națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj la 15 mai 1848. Aceasta a trasat un program național mai cuprinzător, valabil și pentru românii din afară Transilvaniei. Cea de a treia revoluție, a fost cea din Țară Românească, de la 9 iunie 1848, organizată de tineri nobili, dar de această dată sprijinită și de popor, evenimentele ei ducând la Proclamația de la Islaz.
Crucea Eroilor Neamului (Bușteni) |
Ca element specific a fost acela că revoluția a fost îndreptată și spre exterior, împotriva Rusiei și în interior împotriva Regulamentului Organic (un surogat de constituție). Toate trei revoluții au fost înăbușite, dar ecoul lor a creat o sensibilă transferare a curentului național din Transilvania în Principatele dunărene. Mulți tineri cu vederi și studii înaintate, fiind stânjeniți de impusul plafon maghiar, au trecut Carpații producând o mare influență pozitivă în școlile și presa din Principate.
|
---|
Pentru trasarea organizării viitoare a celor două Principate, din voința celor șapte puteri întrunite la Paris, a fost convocat în 1857, atât în Moldova cât și în Țara Românească, Divanul ad-hoc, un fel de adunare constituantă, compusă din reprezentanții nobilimii și ai clerului. Divanul din Țară Românească a votat patru puncte:
- autonomia țării;
- unirea Principatelor sub un singur principe cu un singur guvern;
- alegerea unui principe străin ai cărui fii să fie botezați în religia ortodoxă
- guvern constituțional reprezentativ.
În Moldova, pe lângă aceste idei, au fost luate în discuție și probleme de reforme sociale. După schițarea acestui program, cele două Divanuri urmau să aleagă doi principi pentru cele două Principate. Sfidând voința celor șapte puteri, la 24 Ianuarie 1859, Divanurile ad-hoc au ales unul și același principe, pe colonelul moldovean Alexandru Ioan Cuza. La 22 mai 1859, întrunite din nou la Paris, cele șapte puteri au consfințit actul săvârșit la 24 Ianuarie 1859. Domnia lui A.I. Cuza a inaugurat Statul Român modern, prin unirea și a celor două guverne și administrații într-o singură Adunare Națională și un singur guvern, dând numele noului stat - ROMÂNIA.
În viață istorică a poporului român au avut loc trei Uniri importante -1601, Mihai Viteazul a unit vremelnic Transilvania, Moldova și Țară Românească, la 1859 s-au unit pentru totdeauna, Moldova cu Țara Românească iar la 1918 tot vremelnic, s-a înfăptuit Marea Unire - Transilvania, cele două Principate și felia de Moldova de peste Prut, numită Basarabia, ruptă din trupul României, de către hulpavul vecin de la răsărit la 1812. Ceea ce este vital în aceste momente, când gândurile noastre se întorc în adâncurile zbuciumatei istorii a poporului român, este înfăptuirea celei de a patra UNIRI, Unirea SPIRITUALĂ a tuturor sufletelor românești de pe toate meridianele lumii, într-un singur TRUP, a cărui inimă să bată la unison, cu aceeași credință, exprimând în aceeași limbă nemuritoarele noastre tradiții și obiceiuri. Ca un exercițiu primar, acum la aniversarea a 150 de ani de la Unirea Principatelor Române să ne unim energiile fizice și spirituale, sărbătorind cu entuziasm și sfințenie, această pagină de aur, din istoria mult însângerată a neamului românesc.
11. Unirea Ardealului cu Patria Mama (2006)
Duminică 26 noiembrie, 2006, la finele Sfintei Liturghii s-a săvârșit Slujba Te-Deum-ului în comemorarea evenimentului național al Unirii Ardealului cu Patria Mamă. Cu această ocazie, d-l Ion Anton a rostit apoi un bine documentat cuvânt ani-versar.
În prima lor fază, acestea vizau obținerea de drepturi naționale pentru etnicii români din Rusia sau Austro-Ungaria. S-a cerut dreptul de folosire a limbii române în administrație și justiție, învățământ în limba maternă, reprezentare propor-țională în toate domeniile vieții publice.
Argumentația ce stătea la baza acestor revendicări era una de ordin istoric și demografic, venind în prelungirea programelor elaborate în cursul secolului al XIX-lea de elitele românești din afară teritoriului României.
În anul 1917, programele naționale se radicalizează, întrând în etapa a doua. În contextual destrămării Imperiului Rus și al activizării elitelor naționale din monarhia dualistă, românii de acolo revendică dreptul la autonomie politică pentru provinciile populate majoritar de români, păstrând argumen-tația tradițională, istorică și demografică.
Faza a treia, în definirea obiectivelor politice românești s-a desfășurat în anul 1918. Din acest moment se adoptă ca argument principal idea autodeterminării, care circulă acum pe plan internațional. În baza ei, reprezentanții românilor cer independența provinciilor în care etnicii români erau majoritari.
Prăbușirea militară a Puterilor Centrale și afirmarea principiilor democratice la sfârșitul războiului au reprezentat un factor hotărâtor în evoluția spre idea unificării.
Pericolele externe și competiția declanșată pentru succesiunea imperiilor destrămate, odată cu încheierea confla-grației mondiale, au grăbit trecerea spre ultima etapă, cea a unirii tuturor teritoriilor locuite de români cu Regatul României.
Unirea tuturor românilor într-un stat național a cunoscut două momente principale: Prima provincie care s-a alipit României a fost Basarabia, în martie 1918. Împrejurarea a fost favorizată de prăbușirea autorității Rusiei în zonă, ca urmare a revoluției bolșevice.
În martie Sfatul Țării adopta hotărârea de unire a Basarabiei cu România.
Această hotărâre a fost luată de liderii români în cadrul unor organizații politice naționale. Pentru a arăta că gestul lor se bucură de sprijinul populației, ei au convocat adunări cu caracter reprezentativ care să dea greutate deciziei luate în ochii opiniei publice interne și internaționale. Deși armatele române intraseră în Basarabia încă înainte de proclamarea Unirii, liderii români au ținut să arate că Unirea nu a fost rezultatul unei cuceriri militare românești, ci al opțiunii populației din zonele respective. Acțiunea lor urmărea să răspundă cerințelor principiului autodeterminării.
În octombrie 1918, la Viena, se constituie Consiliul Național Român, organism public al românilor bucovineni. În virtutea dreptului de autodeterminare, acesta decide separarea de Austria. Pe data 27 octombrie, o Adunare Constituantă, formată la Cernăuți, hotărăște unirea Bucovinei cu celelalte provincii românești din Austro-Ungaria. În noiembrie, Ucraina dorește să ocupe Bucovina și să o anexeze, iar Consiliul Național Român solicită ajutorul guvernului român, împotriva ucrainenilor. Armata română întră în Bucovina. Tot în noiembrie, Consiliul Național decretează autonomia Bucovinei și convoacă un congres al românilor, germanilor și polonezilor la care hotărăște unirea cu România.
În Transilvania, în octombrie 1918 conducerea Partidului Național Român adoptă o declarație prin care proclamă autodeterminarea națională a românilor din Ungaria. Ea va fi susținută și în Parlamentul de la Budapesta, de către deputatul Al. Vaida Voievod, iar între Consiliul Național român și o delegație a guvernului maghiar au loc tratative prin care românii își exprimă dorința de a se despărți definitiv de Ungaria.
În noiembrie este convocată o adunare națională la Albă Iulia, iar pe dată de 1 decembrie 1918, 1200 de delegați ai românilor din Transilvania, în prezența unei adunări populare de 100.000 de persoane, decid unirea Ardealului cu Regatul României.
În 1919 puterile aliate stabilesc frontierele României cu Ungaria și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, iar în 1920, prin tratatul de pace de la Trianon (parte a sistemului de tratate de la Paris), Ungaria recunoaște frontierele sale cu România.
România Mare continuă vechiul stat românesc, dar la alte dimensiuni, suprafața și populația ei dublându-se. Ca întindere, România ajungea a șasea țară de pe continent și a doua din Europa Centrală.
Creștea astfel potențialul său economic, ca și suprafață agricolă. Deoarece teritoriile care făcuseră parte din Austro-Ungaria erau mai bine dezvoltate, România își vedea dublată lungimea rețelelor de căi ferate, în timp ce capacitățile industriale se triplau.
12. Unirea Basarabiei cu Țara omagiată la „Sfânta Treime”
Aniversarea zilei de 27 Martie, ziua Unirii Basarabiei cu Țara și împlinirii a 90 de ani de la înfăptuirea acestui măreț eveniment, a avut loc și anul acesta într-un cadru cu totul deosebit prin participarea comunității românești din Los Angeles la un parastas și Te-Deum organizat la Biserica Sfânta Treime din Verdugo - Los Angeles, din inițiativa părintelui paroh Constantin Alecse, a unor personalități și cu sprijinul direct al domnului Ion Anton membru marcant al comunității noastre. Cu ocazia TE-DEUMULUI de la sfârșitul Sfintei Liturghii, s-au înălțat rugăciuni și un pios omagiu eroilor care, prin sacrificiul lor au împlinit visul de veacuri al neamului românesc - România reîntregită.
Documentele Marii Uniri |
Masa (agapa de post) a fost oferită de familia domnului Ion Anton, întru pomenirea eroilor neamului și membrilor familiei, trecuți la Domnul.
|
---|
Domnul Ion Anton a ținut o frumoasă cuvântare în care, cu mult suflet și competență, a marcat etapele importante care au dus la declanșarea actului de unitate națională, după cum și lupta și aspirațiile generațiilor acelor timpuri care au contribuit la împlinirea năzuințelor de veacuri ale românilor basarabeni.
Și-au dat concursul de asemenea domnul Anatol Răzmeriță cunoscut actor basarabean, care ne-a amintit prin versuri și muzică de suferințele îndurate de românii basarabeni din partea cotropitorilor sovietici, precum și acordeonistul Arvat Valeriu care ne-a delectat cu muzică populară basarabeană.
În final, fetele basarabence au împărțit după cum le este obiceiul prosoape și dulciuri celor prezenți (reportaj de Neculai Popa, Los Angeles, California)
13. La Ziua Unirii Basarabiei (2008)
A intrat în tradiția Bisericii Sfânta Treime de a acorda atenția cuvenită marilor evenimente, care marchează drumul istoriei poporului român. Astfel la 27 martie 2008, s-au împlinit 90 de ani, de când românii dintre Prut și Nistru, în vremuri extrem de tulburi, au găsit calea de a se uni cu patria mamă.
În timpul celei de a 2-a conflagrații mondiale armata română a mai eliberat Basarabia pentru 3 ani, dar cizma roșie a călcat necruțător peste pieptul Basarabiei.
În 1989, prin destrămarea marelui imperiu sovietic, și-a căpătat independența, dar nu s-au mai aflat patrioți cu dragoste de Țară și conștiință de Neam, care să ia exemplul înaintașilor de la 1918 și să reclădească ceea ce vicisitudinile istoriei au dărâmat. Cu atât mai mult cu cât condiții au fost din plin, dar n-au fost fructificate.
Deschiderea granițelor, libertatea de mișcare a individului, spectrul globalizării, au dat alte conotații noțiunilor de patriotism, dragoste de Țară, de Neam, tradiții, de pământul românesc, care de la Nistru până la Tisa este stropit din belșug cu sângele a milioane de tineri jertfiți, iar țărână le tăinuiește oasele.
S-au recitat versuri închinate Basarabiei și eroilor ei. În ton de pioșenie, artiștii basarabeni Anatol Răzmeriță și Valeriu Arvat au declamat-cântat melodii de preamărire a înfăptuitorilor Unirii (a consemnat Ion Anton, Los Angeles)
14. Ziua Mamei, 11 mai 2008
Duminică, 11 mai 2008, se va sărbători la biserica noastră, Ziua Mamei, Ziua Independenței României și Ziua Monarhiei.
Acum, după încheierea ciclului pascal, parohia Sfânta Treime se pregătește pentru sărbătorirea evenimentelor religioase, sociale și culturale, potrivit calendarului de vară.
Ziua Mamei - oferind flori doamnelor |
Prima dintre aceste sărbători va fi: Ziua Mamei, Ziua Independenței României și Ziua Monarhiei, sărbătoare ce va fi aniversată duminica viitoare, 11 mai 2008, după următorul program:
|
---|
Cei 2 conferențiari la acest eveniment vor fi domnii:
Nicolae Rusu, care va vorbi despre Independența României, și Ziua Monarhiei Române; și Ion Anton, care va evoca Ziua Mamei.
Masa aniversară (un meniu variat: fripturi, mititei, clă-tite, cafele...) va fi pregătită și servită de către un grup de bărbați (coordonator, d-l Ion Anton) în onoarea Zilei Mamei.
Câțiva artiști ai comunității ne vor delecta cu un succint program cultural.
Vă invităm să veniți alături de noi, și să petrecem Ziua Mamei împreună.
15. Raport la Adunarea Generală Parohială din 29 Ianuarie 2006
(de Ion Anton, Președinte)
Scriu aceste rânduri pătruns de duhul Bisericii, în care la nesfârșit ne plecăm în genunchi în fața miracolului Întrupării, același dintotdeauna și de fiecare dată mai minunat. Miracolul în Biserică îl trăiesc toți aceia care nu au pierdut legătură cu prima ființare.
11 martie 2005 - Distracţia anului 2005, cu Benone Sinulescu, Nicu Paleru (din pricini independente de voință noastră un "no-show"), Gheorghe Gheorghiu, Petrică Moise, Jean Paler, Mr. Rudi (la saxofon), Florentina Ciobanu Delca;
26 martie 2005 - Super Showul cu Jean Constantin, Maria Dragomiroiu şi Mădălina Manole;
30 martie 2005 - Un encore... cu Jean Constantin, Maria Dragomiroiu şi Mădălina Manole.
Am intrat apoi sfântul şi marele post al Paştilor.
Următoarea activitate a consiliului a fost întâmpinarea marelui eveniment al Învierii, care pe lângă cele sacerdotale, de mare trăire spirituală, au necesitat și organizarea cadrului bucuriei manifestate de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Consiliul Parohial coordonat de P.C. Pr. Constantin Alecse și cu aportul hotărâtor al Reuniunii Doamnelor, au organizat un reușit Banchet de Paști, la care au participat numeroși enoriași, cinstind cu bucurie Învierea Domnului Iisus Hristos. Cuvintele nu pot cuprinde eforturile consumate pentru ca toți participanții să se simtă optim la această sărbătoare.
La Ziua Mamei, care a coincis şi cu sărbătoarea naţională a monarhiei şi cu independenţa României, s-a oficiat o slujbă de mulţumită (un tradiţional Te-Deum), iar subsemnatul am rostit un scurt cuvânt aniversar, şi - la finele festivităţilor - în numele consiliului, am oferit câte o garoafă tuturor doamnelor prezente, la ziua lor.
Dimpreună cu părintele paroh, am reprezentat, ca delegat mirean, biserica noastră la Congresul Episcopiei, din 2-4 iulie 2005.
Au urmat alte acțiuni planificate de Consiliul Parohial cum au fost: Picnicul Toamnei (al strugurilor) din 8 Octombrie 2005 și, ca un corolar, cinstea de a-l sărbători pe I.P.S. Nathaniel la cei 25 de ani de la ungerea ca Episcop al Episcopiei din America și Canada. Prin organizarea festivităților și înalta cinstire a evenimentului, Parohia noastră a reușit să se ridice la înălțimea evenimentului. A fost o reușită, cu o participare numeroasă, toți aducând un omagiu afectiv I.P.S. Arhiepiscop Nathaniel la cei 25 de ani de arhierească păstorire. Nu este un secret că toate cele sacerdotale și administrative s-au desfășurat sub înaltul patronaj al P.C. Pr. Constantin Alecse, Protopopul Protoieriei Coastei Pacifice de Vest a Episcopiei.
Ca şi o încununare a tuturor activităţilor parohiale pe anul 2005, doresc a menţiona şi vizitarea enoriaşilor bisericii cu tradiţionala colindă, precum şi concertul de colinzi, de înaltă ţinută artistică, în ziua de Crăciun, susținut de către tinerii talentaţi din România George Todica (12 ani), Daniel Ciobanu (14 ani) și Andrei Gologan (13 ani) care, în ovaţiile repetate ale publicului, au executat o salbă instrumentală de colinde tradiționale româneşti şi internaţionale, precum şi talentele noastre locale: dl Gabriel Vamvulescu (organizatorul concer-tului, solist vocal şi ghitarist) d-l Ciprian Ignat (flaut), şi d-ra Ana-Maria Fusu (pian), care s-au întrecut pe ei înşişi prin conţinutul şi varietatea concertului, precum şi înalta ţinută şi performanţă profesională.
Coborând la activitățile săptămânale ale Consiliului Parohial trebuie să menționez aspecte din eforturile zilnice sau săptămânale ale organismelor constituente. În fruntea aportului material adus de activitatea administrativă a gospodăriilor administrative ale Parohiei se situează familia Ion și Năstaca Cociuban, care prin eforturi deosebite a adus Parohiei valori importante pecuniare la buget, fiind cei mai productivi. Aport important a adus Reuniunea Doamnelor care săptămână de săptămână, prin eforturi deosebite cu meniuri alese, au realizat o legătură familială cu enoriașii dornici să-și satisfacă necesitățile culinare la bucătăria Bisericii. Familia administratorilor Ion și Năstaca Cociuban și Reuniunea Doamnelor condusă de D-na Geta Jercan au adus cel mai consistent aport financiar în bugetul Parohiei. Participante la Reuniune Doamnelor putem nominaliza, în primul rând, pe D-na Președintă Geta Jercan cu D-l Constantin Jercan și D-na Preoteasa Elena Alecse susținute fiind cu ajutor de doamnele Livia Literat, Mariana Cadia, Daniela Cufuioti și Elena Cociuban și cu multe ajutoare ocazionale.
Aș aprecia și pe această linie aportul deosebit al epitropilor D-l Vasile Rotaru, D-na Marghioala Canciu și D-l Cinca care au fost permanent prezenți, răspunzând prompt solicitărilor enoriașilor. Cred că a fost singurul organism al Consiliului Parohial, după Reuniunea Doamnelor, care și-a trăit viața. Doresc ca neîmplinirile din 2005 să se împlinească în 2006, nutrind speranța ca Biserica să atragă mai mulți credincioși dornici să susțină viață sacerdotală a Bisericii prin ea și noi să trăim spiritual și să dăinuim în credință moşilor şi strămoşilor noştri.
16. Ziua Monarhiei (2006)
Deoarece cei 81 de ani de monarhie a României au scos pagini glorioase în istoria României, avem datoria să nu lăsăm să se aștearnă uitarea. Istoria este însăși identitatea unui popor. Să amintim prezentului și viitorului pagini din istoria glo-rioasă a neamului nostru pentru a menține și cultiva mândria națională, pentru a ști de unde venim, spre a putea decide spre ce să ne îndreptăm.
În acest an, la 10 Mai se împlinesc 140 de ani de când un tânăr principe german optează pentru preluarea destinelor poporului din Principatele Române. Rațiunea instaurării unei dinastii străine apăruse încă din 1828 fiind înscrisă în progra-mul adunărilor ad-hoc din 1857. Motivele ideii de dinastie străină au fost:
-. menținerea și consolidarea statului național
-. necesitatea creșterii prestigiului european,
-. întărirea autonomiei și nu în ultimul rând, încetarea luptelor pentru domnie care măcinaseră de veacuri viața politică a românilor.
Însă viața politică a României este animată de personalități care în momentele cruciale pentru existența statului vor depăși ambițiile personale: N. Catargiu, D. Ghica, frații Brătianu, C.A. Rosetti, și alții. Aflată sub suzeranitatea turcă, România, în relațiile externe, nu putea încheia tratate și alianțe cu alte state fiind considerată de Poartă o provincie privilegiată. Acest neajuns a făcut ca obținerea independenței de stat a României să fie dorită de toți românii. O puternică criză orientală antiotomană zdruncină autoritatea Imperiului Otoman. La 12 Aprilie 1877 Rusia declara război Turciei și prin convenția româno-rusă semnată cu câteva zile înainte se îngăduia trecerea armatelor ruse pe teritoriul României. Nu mi-am propus să descriu marele război de independență, dar trebuie să amintesc că rolul Principelui român în desfășurarea lui a fost hotărâtoare. Rușii i-au încredințat, datorită strategiilor sale obiective, conducerea armatei ruso-române, prin curaj și pricepere ducând pas cu pas la marea victorie. Greu a fost și după victoriile de pe câmpul de luptă deoarece marile puteri încă nu recunoscuseră indepen-dența de stat. Cucerirea Independenței de stat a favorizat progresul economic al României și extinderea raporturilor comerciale cu alte state. În Martie 1881 parlamentul țării a votat transformarea țării în regat, urmând încoronarea ca rege la 10 Mai 1881, aceeași zi de 10 Mai când în 1866 a pus pentru prima oară piciorul pe pământul României.
Războiul pentru Independență |
---|
După 48 de ani de domnie glorioasă, lui Carol-I i-a urmat la tron nepotul după frate, Ferdinand. După o neutralitate de doi ani, România întră în război alături de Antantă, declarând război Austro-Ungariei pentru obținerea Transilvaniei. Pe timpul desfășurării războiului două mari Imperii s-au dezintegrat-cel Țarist și cel Austro-Ungar, apărând noi state. Preocupate de problemele proprii noile state, au făcut posibilă realizarea năzuinței de libertate națională precum și visul secular de unire, înfăptuind marea unire de la 1 Decembrie 1918. În condițiile noi de după 1918 progresul istoric al românilor era condiționat de valorificarea tuturor capacităților materiale și umane.
Un rol important în consolidarea regimului politic l-a avut adoptarea constituției din 1923 care consfințește noile realități istorice inclusiv regimul constituțional democratic. Cu unele sincope, după moartea regelui Ferdinand în Iulie 1927 zis și Întregitorul, datorită realizării Marii Uniri a românilor, a preluat destinele României Carol al II-lea. Domnia lui Carol al II-lea s-a manifestat și prin instaurarea regimului de autoritate monar-hică. În August 1944 se remarcă intrarea în scenă a tânărului monarh Mihai-I, care printr-un act matur și de curaj, decide arestarea Mareșalului I. Antonescu și a guvernului și întoar-cerea armelor împotriva Germaniei, după unii analiști politici, acest act ducând la scurtarea războiului cu șase luni. Monarhia în România se încheie printr-un act brutal al comuniștilor români susținuți de sovieticii lui Stalin, la 30 Decembrie 1947, când Regele Mihai I este forțat să abdice și să ia calea exilului. Reamintesc că în cei 81 de ani de monarhie s-au înfăptuit câteva mari realizări ale românilor:
- Independența de Stat,
- Constituțiile de la 1866 și 1923 care consfințesc multe libertăți democratice,
- Marea Unire de la 1918,
- Dezvoltarea economică fără precedentdin perioada interbelică și altele.
17. 2018 - CENTENARULUI MARII UNIRI
Preoți eroi în lupta pentru reîntregirea României
Participarea României la Primul Război Mondial a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru ea au murit în jur de 1.000.000 de români. În armată, preoții militari au avut un rol vital.
Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile. |
---|
La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.
Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.
În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților. Prețuirea deosebită acordată preoților militari a dus, în 1921, la emiterea Legii pentru organizarea clerului militar și organizarea Episcopiei Armatei. Ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu, scria în motivarea ei:
De la Vlădică, până la opincă |
„Armata noastră, care a luptat în condiții extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte își are obârșia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară, care a însoțit armata în tot timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”. Episcopia Armatei va desființată în 1948 de către regimul comunist. |
---|
Fragmentele de mai jos, culese din rapoartele preoților și ale comandanților unităților în care au fost încadrați, reconstituie tabloul acelor zile unice, deopotrivă dureroase și sfinte, din istoria românilor.
Simțirea lor
„Sunt un apostol pribeag, care port în suflet jalea si durerea îndepărtatului Ardeal. De pe frumoasele plaiuri ale Săcelelor (lângă Brașov) soarta m-a aruncat la gurile Dunării. Martor când armatele noastre au trecut Carpații, am avut rara fericire de a saluta în frumoasa noastră biserica pe domnul general Razu cu întreg statul sau major… Am trăit clipe de înalta elevare sufleteasca şi de atunci mi-am legat soarta mea de aceea a Armatei Române şi, când a urmat retragerea, a trebuit să îmi părăsesc satul – şi cu familia să iau drumul pribegiei.
Monumentul Eroilor (Vaslui) |
Am căutat la toate ocaziile să îmbărbătez, să țin cald patriotismul şi iubirea de tron şi ţară, fără de care nu se poate înfăptui idealul măreț după care năzuim.Am credința neclintită că bunul Dumnezeu, care în decursul veacurilor ne-a ocrotit şi nu ne-a lăsat să pierim, nici acum, când luptam pentru o cauză sfântă şi dreaptă, nu ne va părăsi, ci va întări brațul ostașilor noștri şi va oțeli piepturile lor, pentru ca să curețe ţara de dușmanii cotropitori şi să putem, în viitorul cel mai apropiat, întemeia România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor”.(Pr. Zenovie Popovici, confesorul Marinei Militare, Ismail, 4 iunie 1917)„Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiunilor preoților de Armata în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie faţă de Patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului Naţional, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student şi apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât şi prin scris.”(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august 1917)„Vârsta înaintată – motiv puternic pentru cei ce cu vrere se sustrag de la chemarea sfântă a ţării – ca şi condițiile mele familiale şi sociale m-ar fi obligat sa rămân a-mi sluji biserica mea, fără să intru atât de direct în iureșul amețitor al războiului nostru, cu atât mai mult cu cât fiul meu mai mare, astăzi ofițer în armata româna, era trimisul micii mele familii pentru a-şi da viața în scopul realizării visului nostru secular. |
---|
Cu toate acestea, numai cu scopul de a traduce personal în fapt ceea ce de pe catedra de științe religioase am predicat, spre a îmbărbăta pe alții până la supremul sacrificiu de sine şi de ai săi, făcut patriei, atunci când momentul venise, n-am șovăit nici o clipă, ci dimpotrivă am rugat personal pe şeful Serviciului Religios de la Marele Cartier General să nu mă omită de pe tabloul preoților mobilizați şi să-mi dea orice loc, l-am convins că n-aş putea eu să dezertez de la strigătul sfânt de redeșteptare națională şi că în curentul acela trebuie să-mi am locul meu; m-am condus de rândurile din cântecul celor doi grenadiri: «Ce-i la om femeie şi copii, când doruri mai înalte are el. Umble ei cerșind, de vor fi flămânzi: Patria să nu cadă!». Şi în slujba acestei sublime idei m-am pus din vârsta cea mai fragedă până la cea prezentă, necruțând nimic pentru ea.
Datorita largii bunăvoințe a sefului Serviciului Religios primesc ordinul de mobilizare nr. 192 la 28 octombrie 1916, tocmai în împrejurările cele mai critice, când nesiguranța zilei de mâine îmi punea familia în situații dificile. N-am șovăit. Cu tot dorul ce aveam, mi-am luat toiagul meu de păstor și cu sufletul voios, după mici peripeții, sosesc la Brigada a II-a Cavalerie (Regimentul de Escortă Regală și Regimentul 4 Călărași) unde am fost repartizat, în ziua de 4 noiembrie 1916.
[…] În dimineața zilei următoare, când un schimb de trupe se făcea în tranșee, cea dintâi grijă îmi fu de a sta de vorbă cu trupa ce pleca și, în prezența comandantului regimentului și a ofițerilor, le-am ținut o scurtă cuvântare din care redau numai cele ce urmează:
«Iubiții mei ostași ! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți în primul rând chiar de dușmanii noștri.
Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei !».”
(Pr. Gheorghe Voicu, confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 24 februarie 1918)
„Acesta fiind prea scurt arătat, modul meu nenorocit de a cădea prizonier, rog pentru mărirea iubitei mele patrii, pe care am și propovăduit-o cu cuvântul și deși bătrân, am părăsit altarul meu și ca [un] tânăr zburam pe picioare, peste Carpați, însoțit de viteji generali, ca eroul Dragalina, eroi colonel Scărlătescu, Rădescu, Canciulescu, Tenovici etc.
Locotenent confesor al Regimentului 1 de Vânători, Preotul Ilie Roșoga, iconom stavrofor, Turburea – Gorj”.
(Pr. Ilie Roșoga, confesorul Regimentului 1 Vânători, 24 august 1918)
Adevărații eroi ai neamului |
.„Față de o astfel de situație gravă în care se găsește țara, nu înțeleg să vă mai rog ca să mă ștergeți din numărul celor ce se vor mobiliza, ci din contră, prin rândurile acestea îmi permit ca să va rog, cu cea mai caldă stăruință, ca de urgență să dați ordin ca să fiu mobilizat.Și vă rog să mă mobilizați la unul din regimentele de infanterie sau la brigăzile care azi luptă la Tisa, căci acolo este pericolul mai mare. Știu precis că în acele unități care luptă la Tisa sunt preoți care – cu foarte multă dreptate – cer să fie demobilizați pe motiv că au depășit vârsta reglementară. Și au mare dreptate. Subsemnatul n-a împlinit încă 40 de ani.Vă asigur, Prea Cucernice Părinte Protoiereu, că voi ști să-mi fac datoria întreținând în sufletele soldaților mei focul cel sacru al dragostei de țară, al spiritului de sacrificiu și al disciplinei severe, elemente sufletești fără de care nu s-a pomenit în Istorie nici o victorie. |
---|
Armamente perfecționate putem să avem berechet, dacă nu vom avea suflete bine preparate pentru sublimul sacrificiu, nimic nu vom valora. Și am ceva experiență din trecut, în a ridica sufletele. Scriind aceste rânduri și hotărându-mă în sensul arătat sub impresia citirii comunicatului M.C.G. de azi, 21 iulie [stil nou], mi-e teamă de un singur lucru: să nu fiu acuzat că cer să fiu imediat mobilizat numai dintr-un sentiment de vanitate sau cine știe ce sentiment de Don Quichot!
Trecutul meu din acest război, însă, cred că mă apără cu succes de astfel de nimicuri.
Nu dintr-un sentiment de vanitate stă cineva nouă luni de zile în fața inamicului, în primele rânduri de tranșee, când regulamentul militar îmi permitea să stau la trenul regimentar al unității, adică la 10-15 km de front!
Fapta și atitudinea mea țin să arate că preoțimea română, conform poruncii Mântuitorului ca «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema», ține să arate și azi că și în trecutul nostru istoric nu cu vorba, ci cu fapta, cum se apără un neam, o lege, o țară.
Singurul lucru ce voiesc să dovedesc acelora ce nu cunosc încă – sau se fac că nu cunosc rolul cel mare al preoțimii în viața sufletească a unui neam, să le dovedesc, zic, că preoțimea română aleargă acolo cu fapta, nu cu vorba numai, acolo unde pericolul este mai mare.”
(Preot N. Vasilescu, Biserica Catedrala Ploiești, 22 iulie 1919)
Sfânta Liturghie
„Trupa era coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru, care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin, un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și ofițeri, iar în mijlocul lor, masa pentru serviciul divin. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!”.
(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători, Sfintele Paști, 1917)
„Preotul N. Hodoroabă, de la Brigada 10 Artilerie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta Liturghie.
În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele care se sparg la 40–50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se tupilă jos și nu pleacă niciunul până nu s-a terminat rugăciunea”.
„Am putut să mă conving că oficierea Sf. Liturghii în fața bolnavilor, lângă patul lor de suferință, are un mare și binefăcător efect sufletesc, fiecare știind că pentru sănătatea lui se oficiază Sf. Liturghie acolo, lângă dânsul! Dacă bolnavii au fost mișcați sufletește, apoi țin să mărturisesc că nu mai puțin am fost și eu, oficiind pentru prima dată în viața mea de preot în mijlocul a vreo 400 de răniți, din care aproape jumătate au stat culcați, rănile nepermițându-le nici o mișcare”.
(Pr. V. Ursăchescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 7, 15 august 1917)
În timpul luptelor
„Iubiții mei ostași! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți, în primul rând, chiar de dușmanii noștri.
Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți, iubiții mei!”
(Pr. Gheorghe Voicu, Confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 5 noiembrie 1916)
„Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis și au fost pomeniți toți cei căzuți în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau și moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul și ofițerii o cereau…”.
(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători)
„Acum în urmă, spre sfârșitul lunii iulie, divizia noastră având a se împotrivi dușmanului în regiunea Cosmești-Mărășești, s-a făcut multă moarte și prăpăd, căci oastea noastră, îndârjindu-se, a stat la luptă cu tot trupul și sufletul ei. În seara zilei de 1 august, vrăjmașul, îndoindu-și puterile și aruncându-se asupră-ne cu foc, fier și fumuri înăbușitoare, a stropșit biata noastră oaste pe loc, îngropând-o în șanțurile dărâmate.
Cu acea ocazie, un capăt al șanțului în care mă adăposteam, fiind atins, mi-a acoperit și sfârtecat geanta cu Sf. Antimis, cutiuța cu Sf. Împărtășanie și carnetele de identitate ale soldaților și corespondența. Deși trupe proaspete au sosit, izgonind pe dușman și reocupând iarăși poziția, n-am mai putut afla decât bucăți răzlețe și sfărâmate de obuz din ceea ce pierdusem.
De aceea, Reverendissime Părinte Protoiereu, având neapărată trebuință de un nou Sf. Antimis, vă rugăm să binevoiți a interveni spre a mi se transmite un altul. E mare lucru serviciul divin aici, între ostași. Te crezi transportat cu duhul în vechile vremuri creștine, prin răcoarea catacombelor, iar ostașii nu mai sunt niște chipuri comune, ci sfinții neamurilor de glorie creștină. Aici și acum, ca niciodată n-am fost mai buni creștini, căci providența divină lucrează efectiv și continuu.”
(Preot Spiridon Măndescu, Confesorul Regimentului 9 Infanterie Râmnicu-Sărat,
22 septembrie 1917)
„Venit în mijlocul nostru, în vremuri de grea cumpănă, când Regimentul 38 Infanterie pornise a se măsura din nou cu armatele nemțești, a fost primit cu o bucurie generală de ofițeri și trupă, cărora nu le mai lipsea în pregătirea lor de a lovi pe dușman decât dezlegarea creștinească pentru ca sufletele lor, dornice de răzbunare și sacrificiu, să se poată înălța mai ușurat spre Dumnezeul dreptății noastre, pentru care vom lupta până la izbânda finală.
Această dezlegare s-a făcut de preotul Dumitrescu, care de la început, prin figura sa blândă și prin vorbele sale pline de înțelepciune, și-a tras dragostea și simpatia tuturor. […]
Activitatea și meritele părintelui Dumitrescu sunt apreciate în toată Divizia a X-a. La inspecția d-lui comandant al Armatei I a fost prezentat de către d-nul general Cihoscki, cu cuvinte elogioase, la care d-nul general Eremia Grigorescu a răspuns: «Mergi înainte pe calea ce îmi spune d-l general Cihoscki, căci cuvintele unui preot inimos valorează cât 10 cuvinte de ale noastre»”.
(Regimentul 38 Infanterie, 12 ianuarie 1918)
În spitale
„Prezentându-mă la Regimentul 21 în ziua de 7 martie a.c., primele cuvinte cu care m-a întâmpinat comandantul, col. Gorski, au fost acestea: «Părinte, suntem într-o stare nenorocită, avem peste 600 de bolnavi și în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit între noi și te rugăm să ne dai tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase».
De multe ori, când medicii și infirmierii unității cădeau bolnavi, doar preotul, cu cunoștințele pe care le dobândise, rămânea să îngrijească pe cei în suferință”.
(Pr. I. Mușețeanu, Confesorul Regimentului 21 Infanterie, 24 iunie 1917)
„La început m-am silit să înțeleg sufletele ostașilor, mediul în care opera și scopul operațiunilor, pentru ca lucrarea mea să fie cât mai folositoare. Nu voi uita niciodată în viață privirile pline de suferință ale răniților și bolnavilor întinși la rând pe paturi în marile barăci de scânduri, care îmi cereau cuvântul dumnezeiesc pentru alinarea durerilor și întărirea nădejdilor zdruncinate de slăbiciune, cum nu voi uita nici privirile întrebătoare și scrutătoare în a afla adevărul dumnezeiesc al voinicilor de la regiment, care, trecând prin atâtea ispite, voiau să înțeleagă rostul pentru care trebuiesc să țină strâns încă prăselele armelor”.
(Pr. Iosif Comănescu, Confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 27 martie 1919)
Jertfirea vieții
„În ziua de 8 noiembrie a.c., a fost înmormântat preotul N. Armășescu din Tomșani (Vâlcea), rănit mortal pe câmpul de luptă și decedat în spitalul Colțea. I s-a făcut înmormântare ofițerească, la care au luat parte, pe lângă preotul spitalului, iconom Gh. Șelaru – preot de garnizoană – și iconom C. Nazarie – protoiereul preoților de armată – care, și în calitate de fost director la seminar și profesor de teologie al răposatului, a cinstit cu prezența sa și cu cuvinte smulse din inimă prohodirea unuia dintre cei mai aleși preoți ai noștri, după cum era între cei mai aleși elevi și studenți.
După luarea licenței în teologie, n-a râvnit să devină preot de oraș, situație la care-i dădeau dreptul eminentele sale însușiri, ci s-a hirotonit preot de sat, cu hotărârea de a lucra pentru binele și fericirea acelora, din mijlocul cărora ieșise. A dat examen și a fost numit și învățător pentru ca să poată avea sub a lui oblăduire duhovnicească pe toți cei din satul lui, începând de la copii.
Bun păstor și bun învățător, preotul N. Armășescu nu putea rămâne acasă, când voinicii formați de el, în vederea zilei celei mari a dezrobirii fraților, porneau să scrie cu vârful baionetei istoria viitorului nostru apropiat. Și a căzut în fruntea lor, jertfă a datoriei și idealului său de bun român.
Un prieten, preotul C. Diaconescu, a acoperit corpul neînsuflețit al aceluia care, împrejurările neîngăduind, n-a avut parte de ultimul sărut al soției și copiilor săi, cu flori albe, minunat simbol al conștiinței curate ce a trăit într-însul. Biata soție poate că nici n-a primit încă vestea crudei încercări și, înconjurată de micuții ei, va fi împletind de zor, cot la cot cu femeile din sat, ciorapi pentru vitejii care luptau pe crestele Carpaților… Nu ne putem închipui altfel pe gospodina preotului Armășescu. Și dacă un vis urât o va fi făcut să tresară în somn atunci când bravul ei soț va fi respirat pentru ultima oară, sărmana femeie își va fi zis poate că soțul ei e pe-aproape și va fi gândind să dea și pe-acasă… Cu zâmbet pe buze va fi împărtășit, dimineața, copilașilor și tovarășelor ei de hărnicie, nu atât visul însuși, cât dulcea lui tălmăcire.
Dormi în pace, deopotrivă de vrednic ostaș și martir al Patriei și al lui Hristos, care luptând continuu în biserică, în școală și în fruntea vitejilor pe câmpul de război, ți-ai dat sufletul întru nădejdea vieții veșnice și răsplătirii neamurilor. Te vor răzbuna aceia pe care tu i-ai format! Sanguis martyrum, semen gentis romanae!”
(Publicat în „Adevărul” și „Neamul Românesc”, între 10-15 Noiembrie 1916)
„Comandantul Diviziei a 2-a P.A.
Ordin de zi nr. 192,
În noapte de 18-19 decembrie 1917, Regimentul 3 Infanterie a făcut o incursiune în tranșeea inamicului. A luat parte la aceasta și preotul regimentului, anume Ionescu Ștefan Cazacu, și ca un adevărat părinte, a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte în credința lui Dumnezeu, pentru mântuirea neamului și dezrobirea pământului strămoșesc.
A fost rănit de obuzele inamicului, care i-au cauzat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 ianuarie 1918.
A murit moarte de erou, acest stâlp al bisericii creștine, la postul și lângă copiii sufletești pe care îi întreținea în credința către Dumnezeu, Țară și Rege.
Pentru calitățile sale sufletești și frumoase însușiri părintești.
Îl dau pildă de patriotism tuturor din divizie și cu toți să-i jurăm „Răzbunare”.
Acest ordin de zi se va citi ofițerilor și trupei subordonate.
Dat la Postul de comandă al Diviziei 2, astăzi 29 ianuarie 1918.
Comandantul Diviziei a 2-a,
General I. Vladescu”
Cinstirea eroilor
„Preotul Neculai Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlnește mormântul Ecaterinei Teodoroiu: «Pe cruce era o coroană de flori veștede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toți soldații în jurul mormântului, cântăm Troparul și Condacul Nașterii, apoi îngenunchem cu toții și facem un Trisaghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihnește aici…».”
„Iunie 3. Sâmbătă. Astăzi am făcut liturghie și parastas pentru soldații morți în Tungujei. A slujit și părintele Stăncescu din Țibănești, care cu această ocazie a ținut o cuvântare foarte frumoasă, vorbind despre „înstrăinarea omului de la legea creștină și războiul actual. A vorbit admirabil ! Excelează prin comparațiuni cu exemple din viața de toate zilele. Mi-am întărit și mai mult convingerea că este cu adevărat apostol al…*, așa cum ni-l închipuim noi în visurile noastre de români. După aceea, s-a făcut procesiune cu prapore și cruci la cimitir, unde s-au citit molitve de dezlegare. A fost o zi memorabilă: până când noi citeam molitvele, soldații, toți, puneau la fiecare mormânt – ce purta o cruce și fusese de curând dres – câteva flori adunate de pe câmp sau din grădini. S-au împărțit după aceea colaci și colivă la soldați, bătrâni si copii, și toți au plecat cu sufletul mulțumit că au putut face ceva pentru camarazii lor, morți pentru patrie.”
(Pr. I. Mușețeanu, Confesorul Regimentului 21 Infanterie, 24 iunie 1917)
„Subsemnații, confesori ai Spitalelor de Evacuare Nr. 17 și 10 Nichiseni, în urma înțelegerii luate cu comandanții ambelor formațiuni, am săvârșit o panachidă pentru pomenirea eroilor luptelor de la Mărășești și decedați în aceste spitale în cursul lunilor iulie și august a.c. și înmormântați în cimitirul militar nou, înființat de noi, peste calea ferată la miazăzi de Spitalul de Evacuare Nr. 17. Serbarea a decurs precum urmează:
Comandanții, ofițerii, personalul și trupa ambelor spitale, în echipa de parada, la ora 10 a.m. s-au aranjat în procesiune în centrul Spitalului 17 astfel: în fruntea procesiunii mergeau soldații Spitalului, având la mijloc o cruce mare de lemn, dusă de doi sergenți, pe care cruce s-a imprimat următoarea inscripție: «Eroilor căzuți în cele mai groaznice lupte ale neamului românesc: Camarazi de lupta! Cu viața voastră ați oprit inamicul cotropitor, Dumnezeu vă binecuvântează, iar patria vă păstrează recunoștință veșnică și îngrijire familiilor voastre». Apoi veneau două colive mari, preoții și corul, domnii comandanți, ofițerii, personalul, trupa Spitalului 10 și procesiunea se încheia cu sute de răniți din ambele spitale, care puteau umbla.
Procesiunea a plecat în cântecul corului «Mergi la cer», ajungând în cimitir, unde mormintele eroilor erau împodobite cu ghirlande și coroane de stejar și flori și în mijlocul cărora am oficiat parastasul cu răspunsurile date de cor. Înainte de veșnica pomenire, preotul Parfenie de la Evacuare Nr. 10 a ținut o cuvântare, în care, aducând mulțumiri eroilor pentru jertfa lor, promitea în numele camarazilor și țării veșnică recunoștință pentru ei și familiile lor. În timpul cântării de către cor a veșnicei pomeniri, doamnele și domnișoarele de la ambele spitale au acoperit zecile de morminte cu flori.
Apoi preotul Georgescu, de la Evacuare 17, a ținut o cuvântare, asemănând pe eroi cu mucenicii creștinismului și sfârșind cu cuvintele: «Acum, făcându-ne datoria strămoșească către sufletele lor, să-i rugăm să îngenunche împreună cu noi înaintea tronului dumnezeiesc, rugându-l să aibă în a Sa pază scumpa noastră țară».”
(Pr. G. Georgescu, Confesorul Spitalului de evacuare nr. 17, Pr. Ioan A. Parfenie,
Spitalul de Evacuare nr. 10, 10 septembrie 1917)
„În Valea Uzului, unde ne aflam prin luna lui octombrie și începutul lui noiembrie 1916, după ce bravul Regiment Nr. 15 Infanterie împreună cu celelalte regimente din Divizia a 7-a au respins năvălirea austro-germanilor dincolo de frontieră, am ridicat o bisericuță stabilă de lemn fasonat pe locul ce se cheamă «Salatruc», punându-i și inscripția: «În memoria eroilor căzuți în Valea Uzului din Regimentul Nr. 15 Infanterie». În această bisericuță săvârșeam Sfânta Liturghie în fața trupelor care veneau la rezervă pe câteva zile.”
(Pr. Victor Gervescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 5, 12 ianuarie 1918)
Educatori
Nihil Sine Deo - Cu Dumnezeu Înainte |
„Fiind cu formația în repaus, în spatele frontului, cantonați în satul Deleni, jud. Bacău, și observând că în acest sat, cu tot timpul înaintat, un învățător nu s-a prezentat pentru a deschide școala, subscrisul am hotărât deschiderea și începerea lecțiilor, ajutat de seminariștii de la aceasta formație.Cursurile au început din ziua de 30 octombrie cu peste 40 elevi prezenți din primele zile, mai toți copii ai mobilizaților și dispăruților în război”.(Pr. Niculae Mănescu, confesorul Ambulanței Diviziei 1, 5 noiembrie 1917)„[…] având în vedere scopul de a ridica cât mai sus moralul soldatului român – ferindu-l astfel de la descurajare și pierderea răbdării, în unire cu domnii ofițeri de la această formație, precum și d-l sergent cu termen redus C. Tomescu, licențiat în teologie, am înfiintat cu soldații Trenului o școală de ambulanță la care să predau zilnic cursuri. |
---|
Această școală s-a început în ziua de 6 noiembrie. Numarul celor ce urmează la această școală e aproape 40. Obiectele ce se predau sunt: religia, aritmetica, scris-citit, istoria, geografia și higiena”.
(Pr. Neculai Dărângă, confesorul Trenului Sanitar Permanent Nr. 6, 24 noiembrie 1917)
Dascăli ai omeniei
„Războiul, prin firea lui, înăsprește până la ura de moarte inimile celor ce sunt în luptă, de aceea preotul va recomanda ostașilor milă și mărinimie către dușmanul bătut sau către acei care nu se pot apăra, cum sunt: femeile, copii, bătrânii, bolnavii etc. De asemenea, îi va sfătui să aibă respect către avutul dușmanului și blândețe către soția și fetele lui și, în genere, către tot ce el are sfânt, dând prin aceasta dovadă de ostaș aprig și neîmblânzit cu dușmanul înarmat, cavaler și civilizat cu dușmanul îngenunchiat”.
(Instrucțiuni asupra atribuțiunilor preoților la armată, 28 octombrie 1915)
Dascăli ai jertfelniciei
Fragmente din „Memoriu de activitatea desfășurată de preotul iconom Ioan G. Popescu, confesorul Regimentului Călugăreni Nr.40, în campania anilor 1916-1918”, datat 21 feebruarie 1918.
„[…] Îmi aduc aminte, ca o paranteză, că înainte de luptele de la Carachioi, soldații fiind peste măsură de obosiți și istoviți, deoarece, după tactica ce se executa de cu seară, regimentul se retrăgea – 15 kilometri din poziția pe care o câștigase și spre ziuă parcurgea alți 15 kilometri spre a ajunge la pozițiile anterioare, iar ziua de a începe ofensiva, regimente fiind prea puține față cu întinderea sectorului și deci nefiind schimbat regimentul cu liniile, d-l comandant de atunci al regimentului, maior Dervescu, cerând concursul și sfatul meu, am strâns regimentul pe batalioane în trei părți, pronunțând câte un discurs, reamintindu-le vitejia strămoșilor noștri oșteni pe care nu i-a învins nici foamea, nici cruzimea și mulțimea dușmanului, apărând cu sângele lor această binecuvântată țară, apelând la conștiința lor de soldați români ca să nu se lase biruiți de oboseală și de mulțimea dușmanului; scăparea țării stă în piepturile lor vitejești. Aceasta era înainte de plecarea în ofensivă, după care au pornit regimentul, în frunte cu comandantul său.
[…] Am oficiat, în prezența trupei și ofițerilor corpului, parastas pentru morții căzuți la Albești, în acele lupte crude, și am spus cele ce urmează:
„Iubiți ostași! Astăzi ne-am îndeplinit o datorie frățească. Astăzi am înălțat rugăciunea către cel Atotputernic pentru sufletele camarazilor noștri căzuți pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului românesc. Ei au îndeplinit cea mai mare poruncă Dumnezeiască: din dragoste și-au dat viața pentru frați.
Iubiții mei! De moarte nimeni nu scăpa, căci moare săracul, bogatul, împăratul, ostașul, tânărul, bătrânul, cel fericit și amărât. Cei ce mor la vetrele lor mor mulțumiți că în ceasul morții nu sunt singuri, ci înconjurați de rude și prieteni, sau nemulțumiți ori plângând după bunătățile pe care le lasă în urmă și neavând fapte mari; odată cu ducerea lor se stinge și pomenirea lor. Nu tot așa e cu ostașul, el e plâns de întreaga tara, numele lui e scris în istoria țării și pomenit la sfintele slujbe și sărbători naționale, între binefăcătorii neamului. Datori suntem cu toții să ne plecăm frunțile în fața acestei pilde a camarazilor noștri. Să le făgăduim aici, în sfânta biserică (!) că le vom urma bravura și că vom duce mai departe lucrul început de ei, îl vom duce până la victorie. Onoare lor! Ferice de sufletele lor! Cu toții să zicem: Dumnezeu sa-i ierte, iar noi, cu Dumnezeu înainte până la victorie”.
[…] Tot la Albești-Muscel am ținut o scurtă cuvântare ostașilor care mergeau în tranșee:
„Iubiții mei! Multe suferințe au îndurat strămoșii noștri pentru unirea Moldovei cu Muntenia într-o singura țară și pentru libertatea pe care o avem astăzi. Mulți au trecut din această viață cu inima sfâșiată de durere că n-au avut fericirea să vadă și ei ziua sărbătorii celei mari, dar au murit cu credința în Dumnezeu și în dreptatea lui, că cel puțin urmașii lor vor avea parte de acea zi. Noi suntem urmașii lor. Nouă ni se cere să scăpăm pe frații noștri de jugul sclaviei. Deci, mergeți cu credința în Dumnezeu și cu curaj la postul de onoare. Stați neclintiți la postul vostru și observați orice mișcare a dușmanului.
A noastră va fi izbânda, căci nu mergem să luam dreptul altuia, ci să luptăm pentru apărarea pământului nostru strămoșesc și pentru dezrobirea fraților noștri și să facem o Românie Mare, așa cum au dorit-o părinții noștri și cum o dorim și noi. Dumnezeu e cu noi. Și acum, cu mine ridicând ochii spre cer, să ne rugăm: Doamne, Doamne auzi-ne în ceasul acesta. Ascultă glasul nostru de ajutor și strigătul de suferință al fraților noștri subjugați. Noi nu cerem, Doamne, decât ceea ce e al nostru, iar ei cer de la tine, Părinte al îndurărilor, liberarea lor de sub jugul străin. Ajută-ne, Doamne, să dobândim. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei!”.
[…] A doua zi de Anul Nou (n.n. 2 ianuarie 1917), ducându-mă printre soldați, deoarece-mi plăcea să stau de vorba cu ei, am observat oarecare descurajare și, deci, pe lângă că le-am spus cuvinte de încurajare, în ziua de Botezul Domnului, după serviciul liturgic, făcând sfințirea apei mari în curtea bisericii, am vorbit trupei, în prezenta ofițerilor și a enoriașilor, despre înfrângerea oștirii noastre.
„Iubiților! Pe fețele voastre observ o descurajare din cauză că am suferit o înfrângere. Într-adevăr, ne doare rău această lovitură a sorții. Dar asta nu înseamnă să ne pierdem curajul. Acolo unde e câștig trebuie să fie și pagubă. Dacă în timpuri liniștite orice om cuminte poate să piardă, dar în război, unde este cu neputință să se descopere toate cursele și vicleniile dușmanului?! A pierde nu înseamnă a muri, ci a te reculege, ați face socotelile din nou, a te lumina la minte și a începe lucrul cu puteri înmiite. Această retragere, în loc de a ne descuraja, ne dă ocazia a ne reculege, a ne încorda puterile, a ne ascuți mintea și, deci, ne da putința de a merge la biruință. Multe lupte pierdute s-au prefăcut, prin muncă și stăruință, în biruințe strălucite. N-avem decât să ne gândim la părinții noștri din 1877; n-au fost respinși de trei ori la Grivița și a patra oară au intrat victorioși în ea? Să luam exemplu de la ei. Noi ne vom da socoteală de soarta țării noastre strămoșilor, care ne cer să luptăm cum s-au luptat și ei, și urmașilor noștri, care cer să le adăugăm din ce am pierdut. Deci, cu curaj, răbdare, încredere în comandanții voștri, vom merge la izbândă. Dar, mai presus de toate, gândul să ne fie la Dumnezeu, să avem credință în el și nădejde în ajutorul lui și vom învinge pe dușman”.
Dătători de unitate
„Cu temperamentul unui adevărat preot confesor, bine pregătit și cu o experiență îndelungată, preotul asimilat căpitan Voicu Gheorghe a reușit în mod admirabil să unifice sufletele noastre, să le înlănțuiască de așa manieră ca împreună să nu cruțăm nicio rezervă de energie pentru a face tot ce trebuie ca totul să meargă bine. E om admirabil și preot ales, care pășește pe urmele fondatorului credinței creștine. Cu deosebit curaj a mers până la cele mai avansate posturi de brancardieri, făcându-și datoria către cei căzuți. A insuflat ofițerilor și trupei noastre frumoasele precepte creștine și a ajuns să domine sufletele tuturor prin purtarea adevărat creștină ce are. În slujbele religioase ce face, exteriorizează în mod splendid credința creștină și cuvântările sale – foarte dese – îmbărbătează și mișcă.
Departe de a mai fi repulsivi la tot ce e de domeniul credinței, ofițerii și trupa noastră îmbrățișează și înfăptuiesc cu drag sfaturile sale. Într-un cuvânt, n-am decât cuvinte de laudă pentru preotul Voicu Gheorghe, căruia îi mulțumesc că în orice moment mi-a fost ajutor neprețuit în conducerea și educarea ostașilor acestei ambulanțe.”
(Raport al Medicului Șef al Ambulanței Diviziei a IX-a, 24 februarie 1918)
În Transilvania
„În Ardeal. Trecând frontiera pe la Bicaz, arătăm atât soldaților din jurul meu, cât și populației civile românești ce o întâlneam în cale, că trăim zile mari, că generații întregi s-au stins dorind să vadă căderea pietrelor nedrepte de hotar și ivirea steagurilor din România liberă pe pământul Transilvaniei.
Am îmbrățișat pe primii bătrâni cu plete sure, care la trecerea noastră se descopereau și-și făceau cruce, ridicând ochii umezi spre cer și zicând: «Ajută-le, Doamne!». Farmacistul sublocotenent Marino Gh. și mai mulți sanitari, mișcați la aceste scene, băteau din palme și strigau: «Bravo, părinte, sa trăiești!».
Făcând o halta în satul Valea Jidanului, m-am dus să-l vad pe preotul satului.
Întâlnindu-l în fața casei, instinctiv ne-am îmbrățișat ca doi frați ce nu se văzuseră demult și lacrimile de bucurie nu ni le-am putut opri nici unul. Actualul comandant al Diviziei 14 Infanterie, general Bunescu, era în curtea preotului gata să se suie în automobil și mirat mă întreabă: «Sunteți rude, părinte?». «– Da, d-le colonel, demult, dar acum ne vedem pentru prima data». Am istorisit aceste scene pentru a se vedea de ce sentimente curate și de cât entuziasm eram animat, văzându-mă cu dorobanții noștri pe pământul scump al Ardealului.”
(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 20 august 1917)
„Astăzi, duminică în 4 mai 1919, am făcut Sfințirea apei pe țărmul Tisei, în prezența ofițerilor și trupei – cu apă din Tisa.
Am înălțat inimile spre rugăciuni pentru bravii ofițeri și ostași căzuți pe câmpul de luptă, am binecuvântat țărâna ce acoperă trupurile lor.
Am mulțumit lui Dumnezeu pentru Duhul Vitejiei și al Dragostei de Neam, cu care a dăruit Oștirea Românească.
Am sfințit și răcorit cu stropi de apă sfințită fețele biciuite de vânturi și arse de nădușeala marșurilor fulgerătoare ale ofițerilor și ostașilor și ne-am cuminecat cu apă din Tisa.
Înmuind Sfânta Cruce ortodoxă în Tisa, am sfințit acest fluviu și l-am așezat, după un mileniu de suferințe și după lupte sângeroase, de hotar de veci al Țării Românești.”
(Pr. Iosif Comănescu, confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 4 mai 1919)
În Basarabia
„Debarcând la Cosmești, stație de drum de fier, am căutat prin toate mijloacele să mă pun în contact cu sufletul populației, în majoritate moldovenească, de la sus-numita comună până la Chișinău, unde se afla și regimentul, cutreierând toate satele apropiate și limitrofe cu calea ferată.
Prin săvârșirea serviciului liturgic […], prin conversații în masă ori în cercuri restrânse pe familii, mai mult, introducându-mă în sufletul lor prin predici, conferințe cu caracter religios-național, […] am reușit să-mi apropii simțirile românești aproape stinse și să constat că poporul moldovenesc este cu totul inconștient din punct de vedere național; chiar și preoțimea moldovenească este inconștientă.
Însă în multe împrejurări, mai ales la auzul cântărilor românești în Sfânta Biserică, la auzul cântecelor și doinelor românești, sub impresia povestirilor istorice de pe vremea lui Ștefan Vodă, ori Lupu, ori Petre al Rareșoaiei, bătrâni și mai ales bătrâne, care singure, după părerea mea, au păstrat focul sacru al neamului, plângeau ca niște copii, tinerii rămânând cu gura căscată, neștiind ce să creadă.”
(Pr. Dem. Ionescu, confesorul Regimentului 42/66 Infanterie, 30 ianuarie 1918)
„Strigătul de ajutor, vaietele copiilor, mamelor și ale moșnegilor, ale fraților moldoveni din Basarabia s-au auzit peste Prut la noi și noi am venit. Am venit să scăpăm datina strămoșească, glia, pământul, legea, limba și credința veche de acum 106 ani, când fiica cea de mijloc a fost răpită de un balaur de la sânul mamei, de la «Moldova» frumoasă și puternică a Sfântului și Marelui Ștefan.”(fragment din predica ținută în biserica din comuna Criuleni, 4 februarie 1918, de Pr. N Ciapă, confesorul Regimentului 10 Vânători, 2 mai 1918)„Aici în Basarabia ogorul este mare, dar semănătorii sunt foarte puțini. Depinde de stăpânul ogorului, dacă va ști să aleagă semănători harnici și pricepuți, care să semene grâu. |
---|
De se va urma să se trimită și aici semănătorii de căpătuială, spre a-i procopsi, rezultatul va fi ca, în loc de grâu, vom secera furtună.”
(Pr. George Crețu, Confesorul Regimentului 6 Vânători, 14 februarie 1918)
„Nu mai lipsește neamului românesc decât unirea politică pe care trebuie cu toții s-o dorim și pentru realizarea ei să luptăm.
«Ceea ce va face pe voi basarabenii să nu puteți gusta frumusețile limbii românești pe care voi o grăiți e că voi aveți alte buchii decât noi». Îi îndemn să vină la școala de adulți de două ori pe săptămână și-i asigur că în două luni, vor putea scrie și citi românește. Le dau ca exemplu pe copii din școală, care de la 10 ianuarie și până azi au ajuns să scrie și să citească românește. Mai cânta copii «Hora Unirii» și adunarea se împrăștie.
Impresia mea e: pe cei mari printr-o administrație dreaptă și omenească îi putem atrage.
Pe adevărații români să-i căutăm în micii copii moldoveni, care învață cu mult drag limba strămoșeasca. Cei mari mai au prejudecățile lor; cei mici sunt cei curați la suflet.”
(Pr. George Crețu, confesorul Regimentului 6 Vânători, 27 februarie 1918)
„Una din dorintele mele de când am pășit pe pământul frumoasei Basarabii a fost ca să contribui și eu cu ceva la deșteptarea simțului național aici. Pentru aceasta, pe lângă cuvântările pe care le-am rostit la orice ocazie prielnică, am socotit că aș contribui mult mai eficace prin înființarea școlilor de adulți. Prima încercare am făcut-o în comuna Pârlița, deplasarea trupei însă a făcut ca totul să fie numai un început.
Astăzi însă dorința mea a devenit o realitate în Târgul Călărași. Mai întâi, pentru a putea avea auditor, am organizat, cu concursul d-lor comandanți locotenenți-colonei Dabert si Al. Dobre, o șezătoare artistico-literară în ziua de 25 martie (conform ordinului de zi).
Serbarea a avut un efect minunat căci la propunerea d-lui locotenent-colonel Dobre ca cei ce doresc să învețe limba românească s-o scrie și s-o citească, să se înscrie la școala de adulți pusă sub directia părintelui G. Crețu, am avut peste 100 de înscrieri.
Școala de adulți funcționează regulat de la 1 aprilie, în doua săli cu peste 100 auditori: domni, doamne, militari etc. sub conducerea mea, iar cei între 14 si 18 ani sub conducerea domnului căpitan Lefter. După doua ședințe numărul auditoriului tinde să se dubleze, întrucât azi mă văd pus în plăcuta situație de a mai deschide un alt curs pentru o nouă serie de auditori formată din funcționari de la poștă, gară, prefectură, primărie, spital etc.”
(Pr. George Crețu, confesorul Regimentului 6 Vânători, 3 aprilie 1918)
„Timpul liber îl foloseam în jurul redacției «România Noua» și în cercul intelectualilor refugiați din Transilvania și Bucovina, care făceau propagandă culturală și națională în Basarabia. Am sfințit Tipografia România Noăa împreună cu preoții din toate unghiurile românismului; din Regatul vechi părintele Tincova, din Basarabia părintele Ursu, din Bucovina părintele Morariu, din Macedonia părintele Papadima și din Ardeal eu.
Înmormântările
„Mi-am dat silința, ca după încetarea luptelor, să înmormânteze ostașii căzuți, umblând pe jos prin munți și necruțând nici o osteneală. M-am îngrijit, ca la fiecare mormânt să se pună câte o cruce, coroane și flori. Pe toate crucile scriam singur numele mortului, data, regimentul etc. De pildă: «În amintirea viteazului ostaș Ganea Teodor din Regimentul 69 Infanterie, Dorohoi, mort în lupta sfântă pentru dezrobirea Ardealului, la 30 aug. 1916. Fie-i țărâna ușoară!»”.
(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august 1917)
Grija de orfani
„De trei saptamâni suntem în rezerva, în comuna Poiana, jud.Tecuci, unde mi-am facut urmatorul program de munca: duminica si sarbatorile oficiez Sf. Liturghie, pe rând în cele doua sate, unde se afla cantonate ambele regimente, cu care ocazie tin si câte o predica. În fiecare zi pâna la amiaza vizitez trupa în cantonamente, dând sfaturi morale si higienice soldatilor. Dupa-amiaza ma duc la scoala, unde predau învatamântul religios si am alcatuit si un cor pe doua voci cu copii, începând a cânta raspunsurile Sf. Liturghii, apoi asist la masa copiilor, caci de catre d-l comandant al Regimentului 24 Artilerie, în urma consfatuirii ce am avut, s-a alcatuit o cantina scolara unde iau masa de doua ori pe zi 140 copii. Asemenea hrana se da la toti copiii orfani si familiile fara mijloace. S-a luat hotarârea ca din hainele uzate sa se faca haine la copiii orfani, a început lucrul. În urma ordinului Prea Cucerniciei Voastre, am luat hotarârea ca în fiecare seara sa facem în localul scolii sezatori, la care sa asiste toata trupa, pe rând; aceste sezatori încep a functiona chiar de astazi.”
(Pr. M. Cârlănescu, confesorul Brigadei a XIV Artilerie, 26 noiembrie 1917)
Adevărați apostoli, mai presus de orice laudă
„Preotul Bejenaru V. – de la [Regimentul] 1 Grăniceri, s-a prezentat la regiment cu un patriotism pe care nu-l discută ci îl pune în aplicare printre soldați. Sfaturile sale aveau efect imediat, el știa să apară sub impresia faptelor, pentru că le simțea. În fața greșelilor, era dojenitor, aspru, și expunea gravitatea așa de bine, că pedeapsa morală era hotărâtoare, insuflând virtutea. În luptele cele mai grele trupa și ofițerii l-au văzut în mijlocul lor. În momente critice a dat ajutor medicilor regimentului; cu vorba lui ușura durerile răniților. Dacă regimentul și-a căpătat renume, desigur în mare parte se datorează preotului Bejenaru, și dacă ceea ce el a făcut pentru trupă este comun, cred însă, că influența ce a avut asupra ofițerilor caracterizează cu totul superioritatea lui. Datorită felului nostru de viață trebuie să recunoaștem că în general ofițerul nu este prea mult atașat de biserică; preotul însă pe nesimțite ne-a apropiat de biserică si acolo prin slujba splendidă ce oficia ne îngenunchea. Prin predici făcea educația virtuții ofițerilor, reușind cu mult succes a îndrepta obiceiuri și a înlocui principii care, desigur, nu datorită lor erau contrarii principiilor morale. (maior Dimitriu). Preotul a fost lângă mine în gloanțe, în obuze, pretutindeni. Este un om extraordinar, adevărat apostol al tuturor frumoaselor credințe. (colonel Cantacuzino).”
„A ajutat cu fapta și cu vorba pe medicii regimentului, stând sub ploaia de gloanțe inamice, pansând și îngrijind pe răniți, alături de medici. În ziua de 24 august 1916, când toți căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, preotul Florescu sta neclintit la postul său, dând continuu ultimele îngrijiri muribunzilor și răniților, din orice regiment erau, lăsând să plece sub ochii Sfinției Sale pontoanele cu soldați și cu fugari, rămânând în învălmășeala aceea, preferând să fie răsturnat și călcat în picioare, dar să-și facă datoria.
Pe timpul captivității a avut o purtare demnă, căutând să aducă alinare suferințelor ofițerilor prizonieri prin serviciile religioase ce făcea, predicile și povețele nenorociților de prizonieri în Bulgaria.
A suferit cu bărbăție, ca un martir, toate maltratările bulgarilor, a fost lovit, jefuit, amenințat sa fie omorât și înecat, mai ales când i s-au răpit Sfânta Cruce și Evanghelia.
Dânsul le-a suferit toate cu resemnare, dând dovada unui foarte bun creștin și patriot român, dotat cu multă inteligență și cu o vastă cultură generală și profesională”.
(Comandantul Regimentului II Grăniceri, 31 martie 1919)
„Preotul Victor Ceapă, de la [Regimentul] 10 Vânători, venit în corp la 1 februarie 1918, a luat parte cu regimentul la intrarea în Basarabia, stând veșnic între soldați, pe care îi îmbărbăta cu cuvântul și chiar prin fapte de curaj. Este cinstit și demn. Prin puterea sa de muncă și prin calitățile sale preoțești și ostășești a adus foloase mari populației basarabene, cu care a fost în contact. A contribuit prin pilde și predicile sale la apropierea sufletească a basarabenilor din numeroase sate unde a fost trimis de regiment să țină conferințe și predici. Regimentul a contat și contează mult pe serviciile sale și nu poate să-l recomande mai bine decât să-i aducă laude. În rezumat acest preot întrupează în sine toate calitatile bune, care-l pun mai presus de orice laudă.”
(Colonel Oprescu, comandantul Regimentului 10 Vânători)
Bibliografie: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, „Preoți în luptă pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919”; Ionuţ Hens, „Clerul român în timpul Primului Război Mondial”; conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)”.
SURSA: Preoți eroi în lupta pentru reîntregirea României
Familia, prietenii apropiaţi şi câţiva enoriaşi ai bisericii noastre, dimpreună cu părintele paroh Constantin Alecse, au participat o masă aniversară, oferită la un restaurant European din Hollywood, prin care s-a marcat o aniversare importantă a unui vrednic enoriaş al bisericii noastre, un adevărat stâlp de nădejde, d-l Ion Anton, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani.
|
---|